Cine mai are pic de responsabilitate - ca dascăl, faţă de sine sau faţă de societate, dar mai cu seamă faţă de copii şi tineri, faţă de viitorul României - nu se poate ascunde după deget. Trebuie să vorbim sincer şi deschis, cu cărţile pe faţă.
CRIZA
Poate cea mai gravă problemă cu care se confruntă astăzi învăţămîntul românesc este cea a identităţii. Criza actuală se datorează, de fapt, nu atît - sau nu numai - "moştenirii trecutului", ci măsurilor luate în învăţămînt după 1989. După părerea noastră, în ciuda tarelor evidente, învăţămîntul românesc de dinainte de 1989, atît cel preuniversitar, cît şi cel universitar, a asigurat în general - desigur, cu excepţii - un nivel de pregătire ridicat atît elevilor, cît şi studenţilor. Dovadă, de exemplu, afirmarea cu brio în Occident a matematicienilor români emigraţi sau înscrierea elevilor români plecaţi din ţară în clase superioare în şcolile din Vest, în virtutea cunoştinţelor dobîndite în şcolile din România. Şcoala românească a fost de calitate şi competitivă, a "produs" elevi şi studenţi care prin cunoştinţele lor îi depăşeau şi îi concurau pe cei de aceeaşi vîrstă din ţările apusene.
Deşi - din multiple motive - nu am de ce să fiu adeptul protocronismului, după cum nu sînt şi nici n-am fost un admirator al regimului comunist, dar nici fan al Apusului sau a tot ceea ce vine de acolo, sînt convins că prea repede s-au avîntat unii - asemenea altora - după modele "de prin străinătăţuri", lepădîndu-se de tradiţie, de metode şi structuri eficace. Departe de mine gîndul că nu era nimic de schimbat după 1989. Dar au fost şi atunci rezultate, în ciuda condiţiilor sau chiar şi împotriva lor. S-au format generaţii cu o bună pregătire. S-au conturat structuri şi metode de real succes. S-au format specialişti în parte prezenţi şi astăzi, iar alţii care nu mai sînt în ţară... Prin urmare, după 1989 trebuia