Spiritul Parisului e acesta: să te copilăreşti, cumpărînd cu 5 euro o nucă drept cutie de bijuterii sau pentru 500 de euro un fotoliu scobit într-un butoi. Emilio Lamaison ţine butica de 13 ani. A închiriat spaţiul de la un român (!) care locuieşte în apartamentul de deasupra, pe rue Galande. La trei minute de Notre Dame intri, ca-ntr-o poveste, în "Ţara cît un buzunar", cum scrie deasupra vitrinei. Parizienii fideli îi ţin însă adresa "la secret": de Crăciun sau la aniversări dau fuga pe malul stîng al Senei, în buzunarul cu minuni. Brăţări din furculiţe vechi, adevărate, îndoite voluptuos. Cercei negri, ca rămăşiţele unui tango, de-abia încheiat: o coadă de păun deschisă, lucind de ochiul unui nestemat. În butica lui "de buzunar" Emilio ascultă "fado": a venit la Paris din ţara cea mai europeană din toată America Latină, Uruguay. Acolo, muzica e tot timpul melancolică fiindcă mai presus de toate e poezia cuvintelor.

Emilio a crescut într-o casă imensă din Montevideo, printre 20 de verişori cu care juca fotbal într-un salon, în timp ce în cel de alături se repetau arii de operă. Tatăl era arhitect, un unchi - dirijor de orchestră. Familia bogată, amestec năstruşnic de sînge francez, italian şi portughez, se mută, după război, în Brazilia. Ca mai toţi intelectualii sau muncitorii din Uruguay au fost alungaţi din paradis din cauza unei descoperiri: cînd s-a inventat poliamida, lîna din Uruguay - mare exportator mondial - a devenit inutilă. Ţara a scăpătat, familiile - de asemenea. Unii şi-au construit un nou paradis, în refugiu, la Barcelona sau la Paris. După studii de economie, Emilio s-a căsătorit cu o pariziancă. Ironia gusturilor: franţuzoaica e mai curînd stilul "pastel", forme clasice, discrete. În prăvălia lui Emilio lucrurile sînt prea colorate, au prea multă personalitate. Mama fetei a vîndut însă o casă, în Franţa, ca ginerele să-şi deschidă buti