În spaţiul cultural creştin, orice discuţie despre raportul dintre religie şi politică începe cu (sau ajunge la) episodul în care Isus, privind dinarul, a spus fariseilor şi "irodianilor" că trebuie dat Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu (Matei, 22; Marcu, 12; Luca, 20). Lectura rapidă a acestei pilde duce la concluzia că lumea e schizofrenă, că există un spaţiu care aparţine lui Dumnezeu şi un spaţiu care aparţine Cezarului, că politica şi republica sînt un fel de în-sine autonom, depărtat sau, în cel mai bun caz, inadecvat religiosului. În realitate, în această parabolă, Cristos nu divide lumea, ci desacralizează spaţiul de putere al Cezarului, păstrîndu-l, însă, în unitate cu lumea lui Dumnezeu. Nicăieri nu spune Isus că în lumea Cezarului nu se aplică regulile lumii lui Dumnezeu. În lumea Cezarului, puterea lui Dumnezeu este la fel de mare, numai că se exercită mediat, prin libertatea omului şi prin puterea Cezarului. Mai precis, se exercită cu sau împotriva libertăţii omului şi a puterii Cezarului. Evoluţia democraţiilor, care au statuat cu valoare de principiu fundamental laicitatea statului, pare să confirme acest lucru. Religia devine o chestiune privată, sentimentul religios trebuie reţinut cînd ne aflăm în Parlament, iar Dumnezeu a rămas doar o referinţă alternativă în jurămintele formale pe care demnitarii le depun la preluarea funcţiilor. Şi totuşi, trebuie evitată confuzia pe care prea mulţi o fac, între statul laic şi statul ateu. Statul laic permite oricărei religii să asume partea care i se cuvine din spaţiul public, aşa cum permite şi ateilor să îşi manifeste necredinţa în public.

Dacă vorbeşti despre religie unuia dintre membrii tinerei falange de "politici" bine şcoliţi care se afirmă prin reviste inteligente, pe la catedre sau pe lîngă partide, acesta se crispează. Ideea că religia este o mare problemă pent