* Wanted (SUA, 2008), de Timur Bekmambetov; Hancock (SUA, 2008), de Peter Berg.

Virginia Woolf a observat odată (într-un eseu laudativ despre George Eliot) că în literatura engleză există puţine romane demne de atenţia unui adult. Dumnezeu ştie ce-ar fi spus despre blockbuster-urile hollywoodiene din ziua de azi. Stînd într-o sală de cinema şi aşteptînd să se termine Wanted, pur şi simplu mi s-a făcut ruşine că, la cei 30 de ani ai mei, mă aflam acolo (singur: prietena mea aruncase o privire pe afiş şi refuzase ferm să mi se alăture), că, fie şi din motive profesionale, acceptasem invitaţia de a evada în acest vis umed acneico-puberal în care Angelina Jolie vine să mă salveze de la o existenţă de rîmă, introducîndu-mă într-o societate secretă de asasini şi învăţîndu-mă (prin metode pedagogice cum ar fi bătaia, bătaia şi, nu în ultimul rînd, bătaia) să împuşc aripile muştelor, să imprim gloanţelor mele cele mai şmechere traiectorii, să fac bombe vii din şobolani, totul ca să devin "stăpînul vieţii mele" - adică un tip care nu se mai supune nici unei legi lumeşti, în schimb face tot ce-i spune un război de ţesut. Nu, nu glumesc, şi nici regizorul Timur Bekmambetov nu dă vreun semn cum că găselniţa asta - cea mai tembelă din ultimii ani - i s-ar părea măcar un picuţ comică: secta asta de supraoameni îşi primeşte ordinele de la un război de ţesut. În ţesătură sînt codate nişte nume şi fiecare dintre numele alea aparţine unei persoane care trebuie ucisă "ca să se păstreze echilibrul lumii". Sau, în cuvintele şefului sectei (Morgan Freeman), "omori unul şi poate salvezi o mie". Poate? Cum adică "poate"? Adică "poate nu"? Adică poţi la fel de bine să greşeşti şi să omori un nou Gandhi sau un nou Mozart? Ce-i drept, nici povestea lui Spielberg din Indiana Jones şi regatul craniului de cristal nu rezistă la un interogatoriu prea amănunţit. Diferenţa e că acolo te p