Îmi e greu să înţeleg de ce, în România de tranziţie, originalitatea e la mare preţ în domenii sau în chestiuni în care există soluţii verificate în alte ţări. De ce, cu alte cuvinte, demnitarii, politicienii, funcţionarii publici caută cu lumînarea "idei" (deşi nu au datele mentale necesare pentru aşa ceva) în loc să aplice, pur şi simplu, ceea ce cunoaşterea şi civilizaţia umană deja oferă pe tavă. E ca şi cum cineva, bîntuit de demonul ştiinţei şi tehnologiei, s-ar apuca să re-inventeze motorul cu aprindere prin scînteie, deşi despre funcţionarea lui se învaţă la fizică încă din gimnaziu.
De exemplu, în problema bacalaureatului. S-a hotărît ca variantele de subiecte - 100 la număr - să fie afişate pe Internet cu ceva timp înainte de examen. Nu ştiu ca o astfel de "metodă" să fie folosită în alte ţări (unele dintre ele mai avansate ca noi în materie de utilizare a Internetului). Dimpotrivă, în statele cu sisteme educaţionale vechi şi solide, examenul de absolvire a liceului se păstrează în liniile generale care s-au dovedit bune şi funcţionale de multă vreme. Nimeni - nici francezii, nici britanicii, nici germanii, nici suedezii, nici chiar italienii (al căror sistem e mult mai slab decît în alte ţări) - nu schimbă un examen atît de serios şi de important de dragul Internetului sau pentru că vreun nou ministru se simte dator faţă de ţară cu vreo "viziune" proprie. La noi, asta s-a întîmplat: deşi multă lume a atras atenţia asupra ponoaselor pe care le va aduce această idee, ea s-a "implementat". Şi bag mîna în foc că prin vreo şedinţă ori prin vreun raport de activitate această nerozie s-a bifat la capitolul "noi succese în folosirea tehnologiei IT în procesul de învăţămînt".
Rezultatele n-au întîrziat să se vadă. Elevii s-au apucat să tocească variantele de subiecte, părinţii au început să facă presiuni asupra profesorilor pentru a "lucra cu copii
