Era un drum de vreo doi kilometri şi jumătate de la gară pînă la unitatea din vîrful dealului care avea să ne mănînce nouă luni din viaţă. Plini de gînduri, cu valizele noastre de lemn, străbăteam drumul ca nişte condamnaţi. Unii ne ştiam deja din liceu, alţii abia atunci încercau să se cunoască. Cînd am ajuns aproape de gardul de beton, un băiat care ne spusese că e de pe la Sighişoara ne-a invitat să ne aşezăm pe iarbă şi să mîncăm din brînza şi slănina pe care le avea cu el şi să terminăm sticla de ţuică de prune pe care i-o dăduse bunicul lui la plecare. "Tăt nu mai am ce face cu ele înăuntru şi cred că acolo o să ne dea de mîncare, nu-i aşa? Iar cu ţuica nici nu ştiu dacă mă lasă să intru. Mai bine s-o gătăm amu" - ne-a explicat el, reuşind să ne risipească ezitările.

Eram patru cei care ne-am aşezat pe marginea drumului pentru ineditul picnic. Însă abia dacă am apucat să luăm cîte o gură de ţuică şi să gustăm brînza, că ne-am trezit cu un subofiţer mustăcios lîngă noi. Apăruse parcă din pămînt şi, zîmbindu-ne larg, ne-a spus că nu e bine să mîncăm acolo, pe marginea drumului, sub gardul unităţii. "Puteţi mînca şi înăuntru, măi băieţi. Aveţi mese şi bănci în parcul unităţii." Noi ezitam, dar el parcă ştia de ce, şi a continuat: "Vă lăsăm să vă terminaţi acolo şi băutura, că doar oameni sîntem, ce naiba". Cum nu prea aveam încotro, ne-am strîns bucatele şi bagajele şi ne-am îndreptat spre poartă. La gheretă ni s-au cerut buletinele şi am fost puşi să semnăm într-un tabel. Apoi, dintr-odată, un alt subofiţer i-a zis sighişoreanului: "Ia dă încoace sticla aia". La protestele noastre, a replicat pe ton milităresc că potrivit nu ştiu cărui decret, consumul de alcool în unităţile militare e interzis. În acel moment poarta glisantă pe care intraserăm s-a închis în urma noastră cu un clănţănit metalic care nu mai lăsa loc nici unei speranţe. Sticla a fost con