Unul dintre prietenii mei - om pozitiv, cu experienţa vieţii de tranziţie, fără farafastîcurile mele contemplativo-scriitoriceşti - mi-a relatat, la sfîrşitul anului trecut, cîteva întîmplări absolut autentice, demne de cele mai trăsnite cărţi ale recordurilor. Toate aveau în centru figuri de români emigraţi, în ultimii cincisprezece ani, pe plaiuri europene. Locurile ca atare nu au nici o importanţă (deşi ele mi-au fost furnizate cu precizie de către narator) şi, prin urmare, le voi ocoli cu bună ştiinţă. Tema comună a povestirilor în cauză prezintă interes şi asupra ei mă voi opri în cele ce urmează. Aceasta este naivitatea (eu aş considera-o totuşi bună credinţă) vesticului în raport cu românul fîşneţ şi consecinţele dezastruoase pe care starea de fapt ca atare le angajează pentru cel dintîi.

Aşadar, îmi spunea amicul că mulţi confraţi de-ai noştri - ajunşi "la negru" prin Europa - şi-au inventat biografii exotice, iniţial pentru a supravieţui, ulterior, pe măsură ce succesul lor căpăta dimensiuni nebănuite, pentru a-şi asigura o nesperată celebritate. Uimeşte, de pildă, cazul unui fost antrenor de la un obscur club sportiv moldovenesc, care - aterizat într-o faimoasă localitate franceză - a început să spună, în stînga şi dreapta, că e primul antrenor de gimnastică (!) al Nadiei Comăneci. Fusese nevoit să emigreze din motive politice (crease o poveste abracadabrantă cu Nicu Ceauşescu şi tentaculele sale post-mortem, ce-l urmăreau şi în scorbură de şarpe). Cu ajutorul unor magnaţi locali generoşi (dar, mai ales, sensibili la melodrame est-europene), demnul de compătimire refugiat şi-a deschis o sală de gimnastică unde, prezumtiv, urma să antreneze tinere franţuzoaice pentru marea glorie sportivă. În scurt timp, a fost decorat de prefectură "pentru merite deosebite" şi a devenit "cetăţean de onoare" al urbei. Deocamdată, nu este cunoscut nici un rezultat