Nici o casă de pe strada Popa Rusu n-are statut de monument istoric. Ceea ce e absolut inexplicabil, fiindcă mai multe s-ar cuveni să figureze pe acea listă oficială, atît de incompletă, deşi se găsesc şi unii care ar dori să o scurteze prin declasări. În cazul clădirii de care va fi vorba astăzi, nici o îndoială nu e permisă. Casa de la numărul 24 este cea mai frumoasă din tot cartierul: înconjurată de o mică grădină şi construită în stilul cu reminiscenţe neoclasice în care erau pe vremuri casele boiereşti din Moldova (la Botoşani de pildă, înainte de 1970). Dacă trecătorul se apropie, atras de albeaţa acestei faţade pe care o înnobilează treptele ducînd la intrarea din centru, priveliştea îl dezamăgeşte. Sparte sînt ferestrele şi geamurile de la uşă, verdeaţa din jur e a buruienilor, nu a florilor de altădată. Culmea, undeva, într-un colţ, pe o cîrpă răsucită de vînt scrie: "De închiriat". Cine ar vrea să închirieze această ruină? Cel mult, ar putea să o cumpere cineva, dacă are bani să o restaureze. Poate că anunţul a fost pus de mult şi, între timp, degradarea a continuat. Totuşi, chiar fără calitatea ei arhitecturală, trecutul casei ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura o soartă mai bună. Autorizaţia de construcţie, pe această parcelă care purta atunci numărul 18, a fost solicitată în 1892 de un domn D.I. Dobrescu. Tot el este înscris ca proprietar în Anuarul României din 1895/1896. El nu e altul decît Demetru I. Dobrescu (1869-1948), personaj al cărui nume este legat de istoria Bucureştilor, fiindcă, ministru al Justiţiei pentru trei luni în 1918, avea să fie din 1928, ca naţional-ţărănist, primar al Capitalei. Şi ce primar! Unul din cei foarte rari care s-au preocupat de peisajul urban. Stă mărturie broşura lui din 1934 Viitorul Bucureştilor, în care făcea propuneri îndrăzneţe: "Se pot săpa lacuri frumoase artificiale, se pot planta păduri întinse, se p