Am tot vorbit de România profundă şi de personajele ei. Dar subiectul este inepuizabil, mai ales că atît oamenii, cît şi mentalităţile lor, laolaltă cu modurile lor de expresie evoluează, pe ici, pe colo, odată cu timpurile. Invazia societăţii de consum şi deschiderea spre Europa sînt receptate diferit de conaţionalii noştri: amestecul acestor înnoiri cu mai vechile moravuri dă naştere unor incredibile atitudini hibride. Mijloacele de transport în comun reprezintă o categorie de spaţii propice manifestării, dar şi observării acestor melanjuri. Ele însele sînt exemple ale coexistenţei noului confortabil cu vechiul apăsător. Aerul condiţionat, de pildă, este un exemplu al "bătăliei" dintre cele două: există autobuze cu sau fără instalaţii de aer condiţionat; sînt altele - teoretic dotate cu sistemul-minune, dar care, în practică, nu funcţionează; şi, în sfîrşit, unele care nu au deloc. Călătorii interpretează toate aceste combinaţii în felul lor, comentîndu-le şi cîrcotind.

Aerul condiţionat este un exemplu extrem. Sînt şi alte detalii, în autobuzele de tip nou, care îi nedumeresc pe bucureştenii voiajori. De pildă, scaunele. Unele dintre ele, situate la mijloc spre faţă, sînt mai mari decît ar fi necesar pentru o persoană. Dar nu destul de încăpătoare pentru două. Porţiunea de spaţiu ambiguu poate duce la discuţii şi incidente, ca orice lucru cu utilitate incertă. Am fost, de curînd, martoră a unei asemenea conversaţii, într-un 313, pare-mi-se.

Cînd am urcat, pe scaunul cu pricina stătea un tînăr cu pielea smeadă şi părul vopsit blond, ce părea că vorbeşte singur şi tare. De fapt, avea căştile în urechi şi se conversa la telefon... La staţia următoare, se suie un domn la vreo 50 de ani, nici prea curat, nici prea murdar, cu o alură şifonată. Individul, deşi autobuzul nu era cine ştie ce plin, se aruncă, de-a dreptul, peste tînărul colorat, pe porţiune