* WALL-E (SUA, 2008), de Andrew Stanton.

Noul lungmetraj de animaţie al studiourilor Pixar, WALL-E, începe cu un cîntec vechi (din musical-ul Hello, Dolly!) şi cu o vedere de sus asupra unui mare oraş. La început, nimic nu mişcă printre zgîrie-nori. Apoi vedem o mogîldeaţă rulînd pe străzi. E un Waste Allocation Load Lifter Earth-Class sau WALL-E, adică un robot gunoier. Capul lui e un binoclu, picioarele lui sînt nişte şenile, trunchiul lui e o cutie în care strînge şi compactează gunoiul. Şi atunci vedem că unele dintre turnurile pe care le-am luat drept zgîrie-nori sînt construite din cuburi de gunoi compactat puse unul peste altul. Sîntem în jurul anului 2800 şi Pămîntul a devenit de mult nelocuibil din cauza poluării. Nu mai există decît roboţelul acela care continuă să facă ce-a fost programat să facă. Dar Wall-E nu e o cutie de gunoi oarecare, ci una cu sentimente. Originea sensibilităţii lui (o are din fabricaţie?, i s-a format pe parcurs?) e un mister de care filmul nu se atinge - e un dat. Wall-E e fascinat de unele dintre obiectele pe care le găseşte în gunoi: o linguriţă, o brichetă Zippo, o casetă VHS cu Hello, Dolly!. Locuinţa lui e plină de asemenea comori. Uneori, pămîntul se cutremură şi vomită toxine, şi atunci Wall-E se cuibăreşte pe unul dintre rafturile sale de jucării, devenind una dintre ele; capul şi şenilele lui dispar în cutia trunchiului şi nu mai rămîne pe-afară decît un braţ metalic, cu care Wall-E leagănă raftul ca să se liniştească. Patosul acestor secvenţe e de-a dreptul maiestuos. Pe de altă parte, el are şi o componentă kitsch. Wall-E seamănă cu E.T. (şi are aproape aceeaşi voce orăcăită), dar revedeţi capodopera lui Spielberg şi veţi observa că acesta - spre deosebire de regizorul lui WALL-E, Andrew Stanton - nu încearcă să ni-l înghesuie în inimi pe eroul său, chiar de la început, ci mai întîi ne lasă să-l cunoaştem un p