La ora două noaptea, într-o piaţetă din Porto, studenţii sărbătoresc începerea anului universitar sau pur şi simplu ultimele zile ale verii. S-au strîns în faţa cafenelei cunoscute sub numele de "Păduchele", cei care nu mai au loc la mese stau în picioare sau pe jos, în mijlocul străzii pustii. Aici, în anii ’60, se adunau tinerii disidenţi şi puneau la cale răsturnarea regimului dictatorial de tip fascist al lui António de Oliveira Salazar. Regimul s-a schimbat cîţiva ani mai tîrziu, în 1974, fără vărsare de sînge, printr-o insurecţie militară. Apoi povestea Portugaliei, după aderarea la UE, în 1986, a fost una de succes. "Bani investiţi cu cap, mai ales în infrastructură şi servicii" - mi-a spus o profesoară din Porto. Şi oameni care şi-au dorit ca ţara lor să se schimbe în bine, fără încrîncenare şi fără să se păcălească singuri. Am asistat la construirea unei clădiri, o anexă a unei şcoli, în mai puţin de cinci zile. Muncitorii nu s-au plîns, n-au băut bere la pet şi au plecat în fiecare noapte spre casă cam pe la ora cînd copiii lor petreceau în faţă la cafenea.

În anul 2008, salariile portughezilor sînt încă mici în comparaţie cu cele din alte ţări europene, iar amprenta unui trecut traumatizant este încă vizibilă. Din acest motiv, poţi avea senzaţia că România şi Portugalia au un aer comun. Dincolo de această aparenţă, totul este însă diferit, amănuntele lor de viaţă sînt altele decît ale noastre, căci au învăţat să trăiască altfel, mai relaxat decît noi. Astfel, Portugalia nu poate fi doar o experienţă turistică. E o incursiune într-o lume care la prima vedere îţi pare stranie şi oarecum exotică, ca mai apoi, treptat, să-ţi devină familiară şi atît de prietenoasă încît ţi-e greu să te mai desprinzi de ea.

AUTOBUZUL 602

Prima impresie despre un loc este de obicei cea care contează. După ce am aterizat pe aeroportul Francisco de Sá C