Aşa cum citim în toate cărţile bune, miturile nu sînt periculoase, de aceea cred că, în ciuda aparenţelor sale antropologic analizabile, acesta e un pseudo-mit, atît de bine mascat încît trece drept un adevăr imuabil al zilelor noastre, adică - drept un mit al societăţii post-whatever: postmoderne, postcomuniste, postlectoriale. E clamat adesea de Casandrele de serviciu, care dovedesc astfel că ele însele nu citesc, altfel ar fi aflat, poate, opiniile profesioniştilor în istoria lecturii. De pildă, că aceasta e un fenomen cultural, deci - se modifică în timp nu numai datorită evoluţiei mentalităţilor, ci şi a suporturilor textelor "de citit". Cum trecerea actuală de la pagina scrisă la ecranul multimedia este, fără îndoială, cea mai importantă revoluţie a suportului de la medievala trecere de la rulou, tăbliţă, papirus etc., la pagina dreptunghiulară de 38-42 de rînduri, mie mi se pare foarte firesc ca obişnuinţele actului lecturii să se schimbe şi ele, radical. Studii serioase ne spun cum anume cititorul devine un subiect cunoscător şi participativ, multitasking, capabil să interpreteze simultan imagine, text, muzici, culori şi ritmuri de succesiune pe ecran. Ceea ce face el nu se mai poate numi lectură, dar acestei noi "forme de cunoaştere" nu i se pot nega funcţiile esenţiale ale oricărei experienţe artistice. Bocetul pe mormîntul vechii forme a lecturii nu-şi are locul, aici; îmi place să cred - ca profesor de literatură - că îmi pregătesc studenţii de acum pentru experienţe estetice viitoare, peste decenii, într-un format pe care noi, astăzi, nici nu-l bănuim, măcar, dar pe care ei le vor putea asuma inclusiv pentru că au învăţat, tineri, experienţa estetică a lecturii. Orice formă de artă te poate educa pentru o nouă formă de artă, şi atît.
Da, desigur, se va citi mai puţin şi altfel decît acum douăzeci de ani, cînd deja se citea mai puţin şi în alt
