Că în România există multe festivaluri de teatru ştiam; că, fiind (prea) multe, au început să se "calce pe picioare", nelăsîndu-i ipoteticului interesat decît o zi-două de odihnă între un drum la Timişoara şi unul la Galaţi (de exemplu), iar ştiam; că e posibil ca într-o singură lună să ai "pe agendă" opt festivaluri nu ştiam, însă, pînă în acest an, şi nici nu-mi închipuiam cum ar arăta o asemenea situaţie. În clipa de faţă, mă aflu, ca să zic aşa, în ea.

Mă abţin să reiau acum şi aici discuţia (lungă şi anostă, în fond) despre utilitatea festivalurilor. Evident că sînt utile - şi anume, nu doar pentru organizatori (în România, cu două-trei excepţii, instituţiile teatrale mari, mici şi mijlocii), pentru care constituie un bun prilej de a forţa niţeluş mîna ordonatorului de credite, mai dispus să subvenţioneze un "eveniment" decît producţia curentă, ci şi pentru artişti, care îşi văd reciproc spectacolele şi pot, astfel, să se "situeze" mai realist în peisaj, precum şi, în fine, pentru spectatori, care, în condiţiile dispariţiei cvasitotale a turneelor clasice, au posibilitatea să se delecteze şi cu alte opere decît cele produse de scena locală. (Nemaivorbind despre critici, care se pun la punct cu maximum de noutăţi în minimum - totuşi - de timp.) Problema reală este, după părerea mea, aceea că festivalurile tind să se substituie, încet-încet, activităţii teatrale obişnuite, ritmice, aşa zicînd cotidiene; ceea ce nu-i deloc firesc. Şi, pe termen lung, nici sănătos.

Dincolo de orice considerente însă, parametrul principal după care trebuie judecat un festival (acum îmi dau seama că întotdeauna am folosit pluralul - parametri - şi că nici nu ştiu dacă acest substantiv cam ţeapăn nu e cumva şi cam defectiv, dar contez pe faptul că Academia Română e prea ocupată cu altele ca să-i pese de limba cu acelaşi nume, la fel ca şi, din păcate, vorbitorilor resp