Prin contrast, Reaua Guvernare are conotaţiile stării de război. Produce discordie, nedreptate, frică. E important în ce fel de spaţiu se întrunesc oamenii politici. Ceea ce vezi de jur-împrejur te modelează insidios, te contaminează, sfârşeşte prin a te locui. Faptul că, după revoluţie, mai toate instituţiile importante ale statului român îşi au sediul într-o ambianţă construită sau reamenajată de dictatură explică o bună parte din confuziile, abuzurile şi convulsiile vieţii noastre curente. La câtă memorie neevacuată, atâta arbitrar. În această privinţă, „casa poporului” e un mediu caracteristic: în totală contradicţie cu scara umană, pompos, de o amploare care echivalează cu vidul, etalând pretenţii somptuoase, faţă de care tot ce se petrece înăuntru are proporţii liliputane, „palatul parlamentului” pare anume gândit pentru a găzdui o mulţime fudulă şi anonimă. Atinsă de mania grandorii şi, în acelaşi timp, insignifiantă.

Cu vreo şapte sute de ani în urmă, într-o republică italiană, lucrurile arătau cu totul altfel. Pe vremea studenţiei, eram fascinat de profilul singuratic al lui Guidoriccio da Fogliano călărind abstract, ca o efigie, între două cetăţi. Nu-mi venea să cred că celebra lucrare a lui Simone Martini nu era decât decoraţia murală a unei încăperi - Sala del Mappamondo – în care se ţineau şedinţele Consiliului General al Republicii Sieneze. Asta avea sub ochi, clipă de clipă, conducerea locală. Alături, într-o sală numită Sala dei Nove („Sala Celor Nouă”), pereţii sunt acoperiţi de frescele lui Ambrogio Lorenzetti, reprezentând, alegoric, Buna şi Reaua Guvernare. Sala nu avea nevoie de dimensiuni ciclopice, pentru a fi un riguros şi fermecător rezumat al politicii de calitate. Desigur, astăzi, discursul pictorului sienez ar suna exotic, demodat, „idealist”. Dar rezultatele practice ale acestui discurs par să fi fost mai convingătoare decât