Primul meu contact cu Estonia a fost unul monosilabic, de tip anglo-american - "wow"! -, în cadrul intim al unei superbe curţi interioare romane. Nu m-aş fi aşteptat pentru nimic în lume ca interlocutoarea mea (o persoană, de altfel, normală) să vină din "acea" ţară... Oricare alt meleag (fie el terestru sau extraterestru) ocupa, pînă în momentul întîlnirii de mai sus, mult mai mult spaţiu, în cadrul latitudinilor şi longitudinilor mele interioare, decît Estonia... Şi nu glumesc. Citisem o mulţime de chestii despre Insulele Feroe, despre Laponia, Islanda, aveam colegi din Trondheim, Gotland şi McAlister Island, ascultasem muzică şi văzusem filme din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, dar, pînă în acest moment, Estonia se încăpăţînase să nu apară. Ştiam doar că Tallinn este capitala, că Arvo Pärt este estonian, că una din soţiile lui Bergman venea de pe aceste plaiuri şi că celebrul Juri Lotman a predat semiotica la Universitatea din Tartu. Punct!
Hotărît să mă răzbun pe propria-mi neştiinţă cît mai repede, în anul 2005 am făcut prima vizită în-ţara-celor-mai-frumoşi-nori. Totul a fost teribil: începînd cu limba - (fino-ugrică, 14 cazuri, 2 infinitive etc. etc.), un fel de greacă veche reînviată, reînnodată şi revalorificată - şi terminînd cu numele de persoane care, pentru mine, se confundau supărător de mult: pe cele de bărbaţi le credeam de femei şi invers, iar uneori confundam un nume propriu cu un obiect de uz casnic. Cum este posibil ca cineva să se cheme Epp sau Aet?, mă întrebam şi îl întrebam, stupefiat, pe ghidul meu - vechea interlocutoare întîlnită la Roma. Dar era august... şi noaptea erau 3 grade C... Ce pretenţii puteam avea?! Primul oraş vizitat a fost Pärnu, superb colţ de Mare Baltică, vechi oraş hanseatic, unde am asistat la un concert al Corului naţional de cameră al Estoniei, dirijat de Paul Hillier. Cu această ocazie am aflat că
