● Metallica, Death Magnetic, Vertigo, 2008.
Începînd din anii â90, odată cu adjudecarea titlului de "Madonna, la categoria grea", Metallica nu s-a mai confruntat cu o problemă atît de subtilă şi de nuanţată ca acum. După ce şi-au popularizat cu succes viaţa zbuciumată de trupă milionară (a se vedea documentarul Some Kind of Monster), iar James Hetfield s-a războit cu dependenţele, spre deliciul tabloidelor, după ce Jason Newsted a primit un brînci energic din partea membrilor fondatori, ca să dispară, mai apoi, cu bas cu tot pe o uşă lăturalnică, 2008 i-a prins pe aceşti domni nervoşi în ingrata postură de a-şi vedea, în sfîrşit, de muzică. Aparent, ce era mai greu trecuse: Metallica supravieţuise cu succes anilor alternativi (adevărată eră glaciară pentru majoritatea dinozaurilor metalici), sacrificaseră cu bună ştiinţă nu doar pletele, furia, virtuozitatea, stilul epopeic, ci şi o bună parte din respectul fanilor autentici, ca să îşi cîştige dreptul la existenţă, la bani şi celebritate. Probabil că de la Madonna încoace, istoria muzicii nu mai cunoscuse o rebranşare atît de spectaculoasă ca aceasta. Ceea ce se trecuse cu vederea era că, dacă la Madonna schimbările cameleonice erau prevăzute în fişa postului, la o trupă atît de feroce, bombastică şi răzvrătită ca Metallica toate baladele care au urmat momentului de cotitură din 1991, toată greutatea zaharisită cu pop cît să scoată la iveală un cocktail simpatic de hard-rock riscau să se transforme în poşircă. În ciuda înnegurării critice era limpede că, cel puţin pentru un deceniu, preţul faimei cerea ca sinceritatea de odinioară să dispară. Şi pentru că majoritatea publicului avea nevoie de un nume pentru a bifa capitolul "furie de paradă", Metallica au confecţionat pe albumele Load, Reload & co. un manual agreabil şi lejer avînd ca temă de dizertaţie "heavy metal-ul pe înţelesul tuturor". Bănuială mea