Sunt unele orase atat de frumoase, incat dupa ce le parasesti iti dai seama de gravitatea cosmarului pe care il traiesti in altele. Zilnic.

Vorbesc aici despre Barcelona si Bucuresti, normal. M-am apucat sa scriu pentru ca ma tot uit la niste poze cu o vara care a plecat si in loc sa dau drumul la aerul conditionat sa simt un pic de racoare in "cutiuta mea de chibrituri" trag patura mai aproape pentru a alunga frigul.

Nu o vazusem pana acum si tot ce auzisem despre Barcelona era legat in vreun fel sau altul de Gaudi si de Zara, de zecile de magazine Zara. Ma astepta o surpriza de proportii si este o surpriza pe care o vor gusta toti cei care se gandesc numai la shopping fara frontiere sau la o poza cu renumita soparla sau dragonul din parcul Guel (noi am ajuns sa-i spunem parcul Gigel pentru ca ne era imposibil sa-i retinem denumirea). Este surpriza normalitatii! Este acea stare a lucrurilor in care parca totul merge bine fara ca tu sa fii obligat sa faci eforturi supraomenesti. La ce ma refer? Am inchiriat o masina si am mers cu ea in aproape toate locurile posibile si mai niciodata nu am vazut culoarea rosie a semaforului si nici nu am stat cate doua ore in intersectii. Mergeam pe strazi bine luminate si in fata noastra toate semafoarele ne trasmiteau salutul lor verde. Si nu ne opream.

Cred ca nicio masina de acolo nu avea claxon. Poate asa s-or fabrica la ei. Dupa ce coborai din masina nu trebuia sa parchezi pe pista de biciclisti sau in locurile de handicapati sau pe spatiile verzi pentru ca erau peste tot acele locuri magice numite parcari subterane. Peste tot! Minune! Erau oameni cu bicliclete care nu incomodau traficul si care dupa ce-si terminau treaba le lasau frumos in parcarile pentru biciclete.

Parcari pentru biciclete?!? Si dupa ce oboseai foarte tare dupa ore de mers, orice straduta pe care o luai te ducea in mod ciudat