În geometria eticului, binele nu e, pur şi simplu, inversul răului. Cu alte cuvinte, viciul nu e neapărat răsturnarea mecanică a virtuţii, aşezarea ei cu capul în jos. El implică, mai curînd, un defect de metabolism: nu un salt la extremă, ci o abatere de la "centru". Ucigaşul comite, fireşte, un mare păcat, dar asta nu înseamnă că e suficient să nu ucizi, ca să ai un loc rezervat în Paradis. Faptul de a nu fi comis un asasinat nu te situează, necesarmente, în spaţiul virtuţii. Mai mult, faptul de a fi comis unul nu exclude, în anumite condiţii, iertarea şi mîntuirea.

Ceea ce vreau să sugerez e că terapia răului nu se poate întemeia pe un exces al binelui; mai exact, că binele fără măsură încetează să mai fie un bine. Să luăm cazul unei maladii morale care, la noi, a afectat, decenii întregi, sfera politicului: lipsa de transparenţă. Eram deprinşi cu o formă de guvernare în care opinia noastră nu conta: informaţia, dezbaterea şi decizia se petreceau într-un teritoriu la care nu aveam acces decît prin zvon şi supoziţie. Citeam ziarele pentru a ghici ce nu vroiau să spună. După o asemenea traumatizantă experienţă era inevitabil să cerem politicii postrevoluţionare transparenţă maximă. Dar tot inevitabil era să ne trezim combătînd opacitatea guvernamentală printr-o furie a demascărilor, a dezvăluirilor senzaţionale, a indiscreţiei dezmăţate, de natură să transforme exercitarea puterii într-o stranie variantă de exhibiţionism, şi pe omul politic - într-un neobosit histrion. După ce s-au exersat, sub dictatură, în arta de a nu spune nimic sau de a minţi impenitent, jurnaliştii au descoperit bucuria isterică de a spune orice, adică mai mult decît "totul". Ei au măcar scuza că se abandonează unei boli "profesionale". De neînţeles e însă disponibilitatea fără limite a politicienilor înşişi. Urmăresc, de mai multă vreme, emisiunile mai multor posturi de televiziune