Ne confruntăm nu doar cu o criză economică, ci şi cu o criză a ştiinţelor economice. În ce mă priveşte, când e vorba de economie, nici nu ştiu, nici nu pot. Mă tem că sunt mai mult decât incompetent: sunt inapt. Îmi lipseşte, probabil, alcătuirea mentală necesară pentru a pricepe rapid şi adecvat despre ce este vorba. Prin urmare, mă bizui, fără rezerve, pe specialişti. Îi cred. Merg pe mâna lor. Mai ales că mulţi dintre ei, de fapt toţi, se socotesc profesioniştii unei ştiinţe. O ştiinţă cu legi clare, cu premii Nobel, cu dexterităţi tehnice, care se formează laborios în universităţi de profil. Când economiştii spun ceva, e musai să fie cum spun ei. Nu sunt „eseişti”, nu sunt „metafizicieni” obscuri, nu sunt scriitori de popularizare. Au pe mână instituţii-cheie, state întregi, nenumărate organisme internaţionale şi, în fond, soarta lumii.

Uneori însă, acum de pildă, sunt descurajat. Nu mai mi-e clar ce ştiu economiştii şi ce pot face cu ceea ce ştiu. Se contrazic, fac predicţii vagi, n-au soluţii. Criza economică pare să fie o evidenţă, dar e curios că ea n-a fost presimţită la timp şi că n-a putut fi prevenită. Sau dacă nu e curios, dacă e normal să nu poţi evita o criză de anvergură, atunci încrederea mea în competenţele ştiinţei economice – ca şi într-o legitate a realităţii economice - e serios fisurată. S-ar zice că suntem la nivelul seismologiei: aflăm că vine cutremurul abia când, practic, el a şi început. Unii zic, cu o competenţă baritonală, că marele pericol este inflaţia. Alţii zic că, dimpotrivă, marele pericol este recesiunea. Pentru cei dintâi, soluţia e limitarea consumului. Pentru ceilalţi, soluţia e stimularea consumului. Milton Friedman crede că panaceul e piaţa, care reglează, de la sine, totul. John Kenneth Galbraith crede că piaţa e o idee depăşită şi un regulator arbitrar. Marele Keynes garantează viitorul capitalismului, cu cond