Oarecum în continuarea articolului de acum o săptămână, aş vrea să semnalez o dezbatere care i-a adus la aceeaşi masă (Le Nouvel Observateur din 9-15 octombrie) pe Claude Lanzmann, Oarecum în continuarea articolului de acum o săptămână, aş vrea să semnalez o dezbatere care i-a adus la aceeaşi masă (Le Nouvel Observateur din 9-15 octombrie) pe Claude Lanzmann, redactor-şef al sartrienei reviste Les Temps Modernes şi autor al unei cărţi de referinţă despre holocaust, şi pe Pierre Nora, directorul revistei Debat, istoric, coordonatorul a trei volume intitulate Locurile memoriei. Ca preşedinte al asociaţiei Libertate pentru istorie, Pierre Nora a lansat un apel împotriva legiferării în materie de istorie. În Franţa există mai multe legi care îngrădesc libertatea istoricului, datând toate din ultimele două decenii.

Problema în care Lanzmann şi Nora au polemizat aceasta şi este: are dreptul statul de drept să reglementeze gândirea istoricilor? Lanzmann crede că da, Nora că nu. Am afirmat în articolul precedent că trăim într-un timp al revizuirilor. Aceasta presupune deplina libertate a istoricilor de a interpreta faptele trecutului şi, prin consecinţă, de a revizui punctele de vedere anterioare. Argumentul lui Lanzmann împotriva acestui relativism ţine exclusiv de necesitatea legii Gayssot care interzice negaţionismul, adică negarea holocaustului. Lazmann susţine cu temei că acceptarea ori negarea tragediei căreia le-au căzut victimă milioane de evrei constituie simple opinii, la rigoare egal valabile.

Legea Gayssot consfinţeşte un adevăr istoric şi are de aceea o mare importanţă. Nora ar dori el, ca legea Gayssot să se refere explicit la falsificatorii istoriei holocaustului şi nu implicit la istorici. În miezul polemicii se află conceptul de adevăr istoric. Există cu adevărat unul sau fiecare epocă, fiecare istoric încearcă să descopere şi să