Devastarea cimitirului evreiesc din Bucureşti (cu zeci de monumente funerare distruse definitiv şi două sute puse la pămînt) a fost la început, pentru mass-media, un fapt divers, bun de plasat între accidentele de maşină şi copacii căzuţi din cauza furtunii. Ar fi rămas definitiv aşa, dacă nu ar fi reacţionat cîţiva comentatori şi editorialişti români şi dacă nu ar fi existat ecouri internaţionale.

Autorităţile au reacţionat greoi şi bîlbîit. Purtătorul de cuvînt al Poliţiei Capitalei a spus, iniţial, că după primele cercetări nu există elemente care să indice un act de antisemitism. Ulterior, a spus că nu poate oferi detalii, întrucît ancheta e în curs de desfăşurare. Cum de a ştiut că nu e antisemitism înainte să fi găsit vreun vinovat? Şi de ce mai întîi a prezentat un fel de concluzie ("nu e antisemitism"), iar apoi nu a mai putut spune nimic, deşi ancheta înaintase? E un "mister" demn de metodele miliţiei de pe vremuri, care deseori pornea ancheta cu concluzia deja trasă... La nivel mai înalt, premierul, ministrul Justiţiei şi cel de Interne au solicitat rapid o anchetă - au acţionat, aşadar, conform atribuţiilor. În afară de mesajele de compasiune şi solidaritate (pe care le scriu şi le trimit serviciile de protocol, pentru că aşa se cuvine), preşedintele n-a găsit cu cale să exprime şi altceva. Îmi amintesc că, anii trecuţi, cînd în Franţa, Italia şi Germania au avut loc incidente care erau departe de amploarea acestuia, preşedinţii celor trei ţări au apărut în public exprimînd mesaje de condamnare. Preşedintele nostru, care apare la televizor destul de des pentru a da tot felul de mesaje, n-a considerat de cuviinţă, de această dată, să se exprime în public, direct, despre devastarea cimitirului. Ceea ce, evident, nu înseamnă că ar fi antisemit (cum a fost acuzat de un jurnalist de la Haaretz pentru gafa de a fi spus că Siria se învecinează cu Pales