Excelentă antologia de texte a Monicăi Lovinescu, realizată de Vladimir Tismăneanu la Editura Humanitas sub titlul Etica neuitării. În plină febră electorală, într-un 2008 intens politiceşte şi moraliceşte, citesc această carte şi simt anxietatea unui naufragiu lent, dar catastrofal, la care particip în dublă şi perversă calitate de autor şi victimă şi pe care nu sînt în stare să îl opresc. Prea multe pasaje au o puternică actualitate, prea multe observaţii ale Monicăi Lovinescu sînt perfect valabile şi astăzi. Ştiu bine că noi, cei care obişnuim să citim, avem o bucurie stranie să descoperim că lumea nu prea a evoluat, aşa cum cred aproape toţi cei care nu au obişnuinţa noastră. Avem plăcerea mirifică de a identifica constantele lumii, şi această plăcere este cu atît mai delicioasă cu cît ne dăm seama cît de abundentă a fost istoria însăşi. Cum de e posibil ca în tumultul cosmic al continuei schimbări să rămînă neschimbate atîtea lucruri? Cum de e posibil ca înseşi lucrurile care ni se par cu totul noi să fie, de fapt, ancestrale? De pildă, cu cîtă bucurie descoperim că detalii ale lumii antice (ale Greciei şi ale Romei, mai ales) sînt neschimbate în traiul cotidian al europenilor din 2008 sau că apucături din vremea lui Samuel Pepys se recunosc lesne şi la omul postmodern! Dar ceea ce descoperi citind-o pe Monica Lovinescu nu bucură deloc. E ceva în noi - poate ultima fărîmă de luciditate - care paralizează micul extaz livresc mai sus evocat. Monica Lovinescu spune lucruri dureroase pentru că le aşază sub lupa acelei etici care le pune în evidenţă trăsături dacă nu odioase, măcar pernicioase. Adică, sub lupa singurei etici valide după care putem judeca trecutul nostru recent şi prezentul nostru continuu. Iar sentimentul anxios pe care l-am mărturisit în primele rînduri vine în momentul în care îmi dau seama că lupa etică a Monicăi Lovinescu nu exacerbează delo