Mi-am dorit întotdeauna, încă de pe vremea lui Ceauşescu, cînd Crăciunul fusese declarat inadecvat şi invizibil, să văd, în perioada Sărbătorilor, peste tot în jur, moşi, brazi, lumini... Pe atunci, mă mulţumeam, modest, cu vînzătorii de Loto îmbrăcaţi în roşu cu alb, cu moşul ce apărea la Orăşelul copiilor de Anul Nou; şi admiram bradul ce apărea, din cîte îmi amintesc, după Crăciun, în actuala Piaţă a Revoluţiei. În paralel, îmi alimentam visele de decoraţiuni idilice cu bomboanele primite de la naşa din Germania, ale căror ambalaje erau zugrăvite cu îngeri şi spiriduşi perfect circumscrişi trend-ului retro-rubicond consacrat sărbătorii.
După â89, oraşul a început să mişte, cît de cît: au apărut lumini neîndemînatice, pe ici, pe colo, şi moşi mai mulţi, promovînd produse care mai de care... Încet-încet, a venit nebunia luminilor oraşului, aprinse de Sfîntul Nicolae, a magazinelor de decoraţiuni interioare şi tîrgurilor de Crăciun. Bucureştiul a învăţat să facă toate acestea încă din noiembrie, şi locuitorii săi au înţeles că un consumator care se respectă planifică şi devansează... Vremea tarabelor de la Romană, cu podoabe ieftine şi lucrate stîngaci, despre care am scris, constant, a trecut; şi, la fel, cea a mirării papuaşe din anii â90 la vederea cîte unui moş mişcător şi cîntător în vitrina vreunui magazin, sau a celor căţărători de pe clădiri...
Acum, orice plod ştie că moşul vine din Laponia, că are acolo un atelier, cu reni, spiriduşi şi doamna Crăciun... De altfel, agenţiile de turism se întrec care mai de care cu oferte de sejururi la Rovaniemi. Dublate de alte oferte, ale firmelor de închirieri de moşi.
Venerabilul personaj, depozitar atît al valorilor generoase ale spiritului Crăciunului, cît şi ale celor comerciale promovate de societatea de consum, nu mai e intangibil: ci, dimpotrivă, pipăibil în varii ipostaze. Şi accesibil
