Foarte interesant acest apelativ pe care Adina Popescu l-a folosit, referindu-se la profesia mea de psihanalist, în e-mail-ul prin care îmi explica cam ce şi-ar dori de la acest articol. Mie unul îmi sugerează imaginea unei bănci elveţiene de dinainte de epoca crizelor şi falimentelor sau a unei piramide adăpostind încăperi ce cu siguranţă nu vor fi nicicînd descoperite. Şi multă linişte... căci e greu de imaginat un spaţiu zgomotos şi plin de mişcare ca pe unul în care secretele, de orice fel, s-ar putea vreodată simţi în siguranţă. Şi timp, timp din plin... pentru că secretele, cele care contează cu adevărat în viaţa oamenilor (şi nu mă refer aici la "dezvăluirile" jurnalistice), se ţes în timp şi se deznoadă tot în timp.

Dar este oare cu adevărat psihanalistul un astfel de "păstrător de secrete"? Într-un fel da, în sensul în care confidenţialitatea absolută este o condiţie obligatorie a relaţiei acestuia cu pacienţii săi. Aici se opreşte însă orice asemănare cu "bancherul elveţian", căci psihanaliza este, prin excelenţă, o întreprindere de dez-văluit secrete, de decorticat, cu răbdare şi tenacitate, înveliş după înveliş, de disimulări, negări, justificări şi multe alte manevre, mai radicale sau mai subtile, pe care noi, oamenii, le folosim pentru a ne pune la adăpost de judecata altora sau de propria noastră judecată.

Secretul este, într-adevăr, "pîinea cea de toate zilele" a psihanalistului, în măsura în care acesta este mereu în căutarea sensurilor mai puţin aparente şi imediate ale spuselor sau actelor pacientului său. Şi este şi "corvoada" de trei, patru sau cinci ori pe săptămînă a oricărui pacient de analiză care, asemenea lui Sisif, îşi duce povara secretelor sale dureroase pînă pe canapea, o depune acolo cu mari eforturi şi suferinţe, doar pentru a şi-o vedea întoarsă pe toate părţile, transformată pînă la a deveni de nerecunoscut şi apoi