Anul 1989 a fost fără doar şi poate anul în care bancurile politice s-au radicalizat. Mesajul lor era tot mai direct, tot mai lipsit de precauţii şi de menajamente.
Avalanşa de nemulţumiri şi de dezamăgiri căpăta în ochii românului, plictisit să tot fie asaltat de felurite explicaţii de genul "în ciuda marilor realizări, există încă seriose lipsuri şi neajunsuri", un singur (dublu) exponent, aşa încât, până la urmă, cauza cauzelor pentru toate relele se focaliza direct la nivelul cuplului autocrat şi al camarilei de partid şi de stat.
Unul dintre cele mai savuroase bancuri ale acelui "sfârşit de Iepocă" – anul 1989 – a fost cel despre care se spunea că a fost scornit în chiar mediul gazetăresc. Lucru nu prea greu de presupus, de vreme ce şi aici erau destule "guri bogate".
Aşadar, într-o dimineaţă, la un chioşc de difuzare a presei vine un tip foarte bine îmbrăcat, cere o Scînteia, o ia, se uită la pagina întâi şi... o aruncă la coşul de gunoi. Azi aşa, mâine aşa, poimâine tot aşa, până când un cetăţean serios, bine îmbrăcat, adică un tovarăş cu ochelari negri şi cu ferme convingeri militante, îl ia din scurt:
– Bine, măi tovarăşe, se poate una ca asta?
– ?
– Păi tocmai acum, în anul Congresului al XIV-lea al partidului, când oamenii muncii de la oraşe şi sate îşi smulg unul altuia din mâini organul de presă al partidului, pentru a citi cuvântările şi expunerile tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi pentru a afla despre noi şi importante realizări în întrecerea socialistă, mata vii, iei Scînteia, te uiţi doar pe pagina întâi şi imediat o arunci la coş?! Ce înseamnă asta?
– Ce să însemne? Înseamnă că eu caut să citesc în Scînteia, la a-ntâia, ceva anume. Iar, dacă nu găsesc asta, normal că arunc ziarul.
– Dar faci asta de mai bine de o lună...
– Da şi am să o fac până găsesc acolo cee
