U2, No Line on the Horizon, Interscope, 2009.
Nu-i uşor să fii U2, să ştii că e de ajuns să cînţi "One", iar gazul din brichetele miilor de oameni care s-au strîns în faţa ta să se evapore într-o clipă, e greu al naibii să concurezi cu succes trifoiul cu patru foi, berea Guinness şi pe James Joyce pe lista celor mai de seamă branduri exportate de Irlanda şi, mai ales, e aproape imposibil să faci un om respectabil, înarmat cu lansete şi răbdare, să răcnească din răsputeri versurile de la "With or Without You" pe un mal cu egrete, sălcii şi stuf. Cumva, printr-un joc tainic al sorţii, toate chestiunile astea au devenit posibile. Cum pînă şi planetele obişnuiesc să se alinieze din cînd în cînd, e de la sine înţeles că atunci cînd stadioanele, Irlanda şi malurile unei delte se pun de acord în privinţa unui lucru, acel lucru poartă o însemnătate specială. Nu ştiu alţii cum sînt, dar mi se pare că, mai devreme sau mai tîrziu, un asemenea statut grandios se preschimbă într-o povară la fel de grandioasă, şi începe uşor să te smintească. Ceea ce, orice s-ar spune, nu e tocmai plăcut. Şi mai neplăcut însă ar trebui să fie sentimentul că nu îţi mai aparţii, că tot ceea ce creezi e musai să fie pe placul altora, că ai ajuns un soi de maşinărie de umplut stadioane, că trebuie să funcţionezi după reguli stricte, să completezi fişa postului şi să aliniezi la nesfîrşit planete, pentru ca viaţa să curgă după un grafic perfect armonizat. Poate că undeva, în cercurile iniţiaţilor, s-ar cuveni să se pomenească că nu doar excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătaţii, dar şi că excesul de responsabilitate dăunează la fel de grav şi de iremediabil procesului de creaţie. Poate că nu e prea tîrziu ca foştii băieţi din Dublin, Bono, The Edge, Adam Clayton, Larry Mullen, Jr., actualmente cetăţeni universali, să se dezmeticească, să rupă lanţurile misiunii civilizatoar