Încă înainte să se vorbească despre criza economică globală, s-a constatat în Franţa o criză a presei. De cel puţin patru ani, tirajele cotidienelor generaliste sînt în scădere, şi numeroase titluri au dispărut de pe piaţă (e vorba, de pildă, de Matin de Paris, de Quotidien de Paris sau de L’Information). În 2006, în încercarea de a relansa Libération într-o altă formulă, redacţia l-a concediat pe fondatorul ziarului, Serge July; Le Figaro şi-a restructurat conţinutul şi şi-a renovat macheta; iar Le Monde şi-a schimbat structura acţionariatului (şi managerii), în încercarea de a-şi consolida poziţia. În pragul falimentului, ziarul comunist L’Humanité a ajuns să se împrumute de la bănci ca să-şi acopere datoriile şi să lanseze apeluri pentru ca marile companii să facă donaţii. În ciuda încercărilor disperate de a găsi formule sustenabile, aproape toate cotidienele centrale (dar şi unele publicaţii locale sau regionale) o duc prost sau foarte prost. Tirajele sînt tot mai mici, de la an la an (de vină ar fi în primul rînd publicaţiile gratuite, distribuite la metrou sau în staţiile de autobuz, dar şi publicaţiile online). Nu în ultimul rînd, schimbarea modului de viaţă (din ce în ce mai puţin timp liber) a determinat modificarea obiceiurilor de lectură şi descoperirea de către public a unor surse alternative de informaţie. Scăderilor de tiraj, care lasă redacţiile fără o bună parte din venituri, li se mai adaugă şi scăderea tarifelor pentru publicitate: ca răspuns la scăderea publicului potenţial pe care îl pot atinge prin intermediul ziarelor, marile companii preferă să se îndrepte spre alte medii: audiovizualul şi, din ce în ce mai mult, Internetul atrag banii pentru campaniile de publicitate.

Suprapusă peste această criză structurală, criza economică îşi accentuează efectele: toată lumea se aşteaptă ca încasările din publicitate să scadă şi mai mult (compa