Tema relaţiei dintre intelectuali şi Biserică a fost la modă în ultimul deceniu al secolului trecut. Comunismul se prăbuşise. Papa Ioan Paul al II-lea figura, alături de Reagan şi Margaret Thatcher, printre subminatorii "providenţiali" ai sistemului totalitar care " în succesiunea nazismului " semănase pretutindeni iluzii perverse, asasinate, persecuţii şi experimente de inginerie socială la limita genocidului. BOR ieşea din exilul babilonic oarecum slăbită, cu sinodali compromişi de stigmatul colaboraţionismului. Însă tot ea simboliza pe atunci "împăcarea" cu Dumnezeu, renaşterea naţională şi legitimitatea iradiantă a singurei instituţii româneşti care precedase comunismul, reuşind să-i supravieţuiască. Simplul fapt că Biserica rezistase devenea proba indirectă, dar vie, a vocaţiei sale supraistorice. La urma urmelor, "a rezista" înseamnă şi "a te opune". Selecţia naturală produce, uneori, sentimentul elecţiunii...
Oricît de şifonat îi fusese prestigiul, BOR păstra, în adîncul sacramental, valorile morale capabile să livreze cheia revenirii la normalitate, printr-un minimum de adevăr şi dreptate. La începutul tranziţiei, Predania (aparent regăsită pe linia ortodoxismului interbelic) şi popularitatea unor autori precum Stăniloae, Steinhardt sau Ţuţea au dominat viaţa publică fără obiecţii critice din partea elitei. Indiferent de bibliografii, de sensibilitatea doctrinară şi de proiectul lor de carieră, intelectualii au fost, măcar pînă prin 1995, apropiaţi de Biserică. După această dată relativ convenţională, au apărut diversificările, diversiunile şi noile atracţii ideologice. "Frontul intelectual" din jurul BOR s-a spart, aşa cum FSN însuşi explodase, favorizînd astfel pluralismul politic. O largă parte a elitei a descoperit "societatea civilă" şi ONG-ismul, stîngismul postmarxist occidental, etno-business-ul, anarhismul, liberalismul, postmodernismul,
