Semnez cu pseudonim. Din laşitate. Şi pentru că am observat că libertatea jurnalistului ţine doar de la redacţie pînă la bancomatul de unde îşi ridică salariul.

Am trei ani în presa scrisă şi un an în televiziune. Nu am petrecut nici o zi însă în vreo facultate de jurnalism. Cu alte cuvinte, "sînt inginer" precum CTP-ul în ale scrisului şi am opinii în orice domeniu. Vrei să îţi scriu o cronică la meciul Foresta Fălticeni-Steaua Mizil şi să juri că e din Gazzetta dello Sport? Mă bag! Vrei să-ţi fac o analiză pe deficitul de cont curent? Sînt omul tău! Şi asta pentru că ştiu să (mă) vînd. Este primul lucru pe care l-am învăţat în presă. Colegii mei numesc asta "cîrlig" (pe care desigur îl muşcă consumatorul de media).

Am terminat Filozofie, deci folosesc neologisme… După un an de la absolvire, mi-am luat licenţa în Ştiinţe Politice. Deci, practic, nu ştiu să asamblez, să înşurubez, să repar mai nimic. Sînt unul dintre aceia pe care sistemul de învăţămînt umanist din România nu îi învaţă în patru ani decît să scrie referate. Cu toate astea, de cînd am intrat în presă, am devenit expert în macroeconomie, medicină şi energie nucleară.

În 1998 mi-am pus cămaşa bună şi sacoul în carouri al tatălui meu şi am citit pentru prima dată în cenaclul "Noduri şi Semne" din Galaţi. Pentru că a doua zi a apărut cronica cenaclului într-un ziar local, am început să visez. Mă prindea dimineaţa în faţa maşinii de scris Olivetti imaginîndu-mă jurnalistul de care ţara avea nevoie. A urmat facultatea începută la Galaţi şi "funcţia" de redactor la revista de cultură Akademia. Născută din frustrarea unor tineri provinciali ce vedeau Bucureştiul cultural precum paşoptiştii Revoluţia Franceză, revista asta era scrisă cu nerv. De la Paul Evdokimov la Jacques Derrida, de la teatru absurd la experimente literare dadaiste, revista urma un dicton: nu sîntem tributari nimănui.