Dramatica întrebare se iţeşte des, des de tot, la Bruxelles, atunci cînd e vorba ca România să aibă o poziţie sau alta pe temele şi dosarele europene curente. Era firesc ca ai noştri să nu poată influenţa agenda comunitară. Sîntem o ţară medie ca mărime a populaţiei şi mică în materie de forţă economică sau influenţă militară. Politic vorbind, de-abia ajunşi în Uniune, este greu de crezut că putem fi băgaţi în seamă prea tare. Avem însă datoria de a ne exprima şi avem interese de apărat. Interese naţionale, evident. Cum votăm? Într-un fel sau altminteri? Cine decide? Care este drumul pînă la un Da sau un Nu pe dosarele energiei, mediului, agriculturii, extinderii? Mister. Cu parlamentarii europeni ne-am lămurit, cît de cît. În funcţie de competenţă şi hărnicie, în directă relaţie cu influenţa cîştigată în Comisii, Comitete şi Grupuri, ei votează, raportează, negociază. Explică destul de puţin cele petrecute în spatele unor uşi închise, fac uz şi abuz de informaţie "corectă" şi "constructivă", au site-uri şi bloguri, emit comunicate şi organizează (rare) acţiuni de comunicare directă.
Din toată varza aceasta, iese o salată eliberată de orice urmă de tensiune politică. Cuvîntul-cheie este Compromisul. Dezbaterea pasionată există, dar ajunge mult prea rar la urechea publicului. Parcă ar fi de ruşine. Numai că Uniunea Europeană este astfel alcătuită, încît vioara întîi este (încă) Comisia, nu Parlamentul. Aici lucrurile sînt mult mai încurcate. România are dreptul şi îndatorirea de a-şi exprima părerea. Are argumente de adus în sprijinul intereselor sale naţionale. Din păcate, ele ajung mult prea rar în discuţia naţională. Media le consideră plicticoase (deşi nu sînt, credeţi-mă pe cuvînt) şi greu de documentat (aici, da, aşa e, trebuie să citeşti o grămadă, e mai greu de improvizat). Politicienii locali sînt la fel de leneşi ca ziariştii. Cine să mai discute?
