● Gomorra (Italia, 2008), de Matteo Garrone.
Într-un influent eseu din 1948, "Gangsterul ca erou tragic", criticul american Robert Warshow scria că gangsterul hollywoodian (al cărui prototip fusese fixat la începutul anilor ’30) incarnează pulsiunile antisociale ale publicului, deci, indiferent de intenţiile cineaştilor, devine un obiect al admiraţiei şi al identificării. Dacă interlopii din toată lumea se simt îndeobşte flataţi de reprezentările hollywoodiene ale stilului lor de viaţă, asta nu e numai din cauză că sînt proşti. Un film ca Naşul chiar îi flatează; îi solemnizează; îi tratează ca pe nişte regi shakespearieni. Chiar şi gangsterii lui Scorsese din Goodfellas, care se vor mult mai puţin "glamoroşi" decît ai lui Coppola, mult mai apropiaţi de găinarii şi sociopaţii de pe stradă, sînt tot "glamoroşi" pînă la urmă, pentru că stilul în care îi descrie Scorsese " un stil superdinamic, amfetaminizat, care sacrifică observaţia lucidă în favoarea ţîşnirii neîntrerupte a adrenalinei " le flatează pretenţia că trăiesc mai intens decît restul lumii. Cît despre Tony Montana al lui Pacino din Scarface, o fi el un cocainoman ignorant, dar are cojones şi filmul îl glorifică pentru asta: la final, cînd duşmanii îi trimit pe cap zeci de asasini, el îi aşteaptă cu mitraliera lui falică ("my little friend"), iar regizorul Brian De Palma ne prezintă ultima lui bătălie ca pe un ultim şi glorios orgasm.
Gomorra e " în sfîrşit " un film de care nici un gangster din lumea reală n-ar putea să se simtă flatat. E un film care nu ne invită în lumea lor " a interlopilor din Napoli " ca să luăm de-acolo senzaţii tari, ci ca s-o observăm cu mintea cît mai limpede. Asta nu înseamnă că e vreun expozeu didactic. Dimpotrivă, dramaturgia lui e mai puţin explicativă, mai puţin didactică, decît a oricărui film hollywoodian. Deşi spune nu mai puţin de cinci poveşti (preluate
