Portret 1
Femeie. Mediul urban. Studii superioare. 30 de ani acum, la 20 de ani de la Revoluţie. 10 ani petrecuţi în comunism. Cînd îşi mai dă şi ea cu părerea despre "acele" vremuri, mulţi (mai în vîrstă) îi spun pe un ton superior: "Tu erai prea mică, ca să-ţi mai aduci aminte cum a fost pe atunci". Şi totuşi nu este aşa. Simte, ca pe un fel de piatră legată de picioare, ca pe o strîngere de inimă, acele amintiri. Care îi sînt de fapt negate. Cumva, n-are dreptul nici să le aibă, nici să spună că nu le are. Cu toate astea, reminiscenţele din toţi anii, de care psihologii spun că te formează ca om, au avut impact. Fizic nu se deosebeşte prea mult de o "tinerică din astea de 20". Ciudat, dar cam aşa e cu toate din generaţia asta, unii chiar îi dau mai puţin. Poate pentru că profită, acum, la 30 de ani, de ce n-a avut în copilărie şi adolescenţă. Că nu poţi spune că următorii ani de la Revoluţie au fost dintr-odată capitalism, ca acum. Nu, în adolescenţa ei, vremurile nu s-au schimbat prea mult, s-a mers ani buni în virtutea inerţiei. Aceleaşi lipsuri, aceeaşi nesiguranţă a zilei de mîine. Pe cînd cele născute după ’89... dar să nu mai vorbim de ele şi aici. Aici se vorbeşte doar despre cele de 30. Cu toate că, uneori, o mai apucă aşa, o obidă, că ea nu s-a născut cu telefonul mobil la ureche sau cu Internetul la îndemînă.
Şi, mai mult, nu s-a născut şi nu s-a format într-o perioadă în care să existe o perspectivă de realizare. Cînd era mică, avea o realitate. Realitatea supravieţuirii. În adolescenţă, următorii ani după căderea comunsimului, realitatea s-a schimbat din nou. Atunci a îmbătrînit subit. A trebuit să meargă mult timp pe nisipuri mişcătoare, să prindă oportunităţi care nu ştia exact unde vor duce. A fost o luptă pentru identitate. Nici acum, la 30 de ani, nu poate spune că îşi poate asuma o identitate deplină, cu straturi mai profunde. Ia
