Rave-urile sînt astăzi organizate de corporaţii multinaţionale, laserele descriu contururile unor logo-uri comerciale atent stilizate, iar triburile urbane ale sociologului Michel Mafesolli au părăsit zonele cvasi-marginale ale societăţii, pentru a se alinia unui mainstream aparent neproblematic " The Summer of Love profesionalizată şi pentru toată lumea. Dar n-a fost întotdeauna aşa.
În anii ’80, Marea Britanie era insula unor pelerini subversivi care urmau trasee cel puţin ciudate " într-un infatigabil joc de-a şoarecele şi pisica cu poliţia engleză ", situate de-a lungul faimoasei M25 London Orbital. Era vremea party-urilor ilegale, a extazului tehno-tribal şi a Ecstasy-ului, dar şi a naşterii unei subculturi care avea să influenţeze radical cultura populară a ultimului sfert de secol.
În fapt, rave-urile nu erau o noutate în lumea haitelor anti-sistem. Cu trei decenii înainte, subculturile beat şi mod îşi apropriaseră şi ele termenul. The Small Faces, unul dintre grupurile mod esenţiale, marcau, în cîntecul "Lazy Sunday", frontierele identitare ale (sub)culturii care inunda rapid Londra acelor ani: "Wouldn’t it be nice to get on with me neighbours? / But they make it very clear they’ve got no room for ravers". ("N-ar fi drăguţ să mă-nţeleg cu vecinii mei? / Dar ei spun limpede că n-au loc pentru raver-i") Totul este scris în aceste două versuri: diferenţă, refuz, opoziţie. Etichete şterse pe măsura trecerii timpului. Sau topite de acceptare, împlinită atunci cînd rebeliunea a fost îmblînzită de cultura dominantă şi cînd veşnica adolescenţă, deci veşnica nesupunere, a unor The Who ("I hope I die before I get old" ("Sper să mor înainte să îmbătrînesc") " spuneau ei pe My Generation, în 1965), de exemplu, s-a dovedit a fi doar o frumoasă utopie. Muzica, cea care o însoţise încă de la apariţie şi care-i cultivase autenticitatea, a şi părăsit-o în scu
