"Ptiu! Doamne, Maica Domnului! Copii fără căpătîi!" Îşi strînge sacoşa de rafie la picioare şi se cuibăreşte mai bine în scaunul de metrou, ca la spectacol. Fata are părul negru, tuns scurt, cu franjuri. Bretonul inegal îi acoperă complet un ochi. Celălalt se vede fardat dramatic în negru copios. Pe ceafa dezgolită, un tatuaj cu o foarfecă deschisă. Să aibă vreo cinşpe-şaişpe ani. Grăsulie, tricou negru, o speli de farduri, îi pui o rochiţă, îi strîngi părul " o să arate ca premianta clasei. Ea e emo. Tanti cu rafia care se holbează la copilă e din altă subcultură. Pe emo îi miştocăresc rockerii şi punkiştii. Pe rockeri şi punkişti i-ar bate maneliştii. Hippioţii nu se bagă. Pe toţi îi judecă şi-i ironizează post-modern urbanul, hipsterul, metro-übersexualul, ăla care e din categoria "nici o categorie". Subculturile majore occidentale sînt acum destul de bine reprezentate în România şi pare că şi-au găsit cît de cît locul real. Asta pentru că, în ultimii ani de comunism, în tivul cel mai dur al unei Cortine de fier prin care greu trecea ceva informaţie, tendinţele manifeste "dincolo" ajungeau în România într-o formă mai mult sau mai puţin distorsionată şi diluată. Dacă erai punk în Marea Britanie, dormeai şi stăteai pe străzi să facă turiştii poze cu tine, dacă măsura teribilismului stătea în seringa cu heroină şi-n sexul haotic, şi-n Sex Pistols asurzitor, în România aveai mai degrabă punkeri paradoxali de week-end, de cînd nu era mama acasă, de cînd plecai la mare cu prietenii. Nu aveai cum să "o arzi pe stradă". Te ridica miliţia. Nu aveai cum să mergi la şcoală cu creastă, ţinte sau cu ace de siguranţă în urechi. La şcoală aveai uniformă. Şi matricolă. Subcultura punk născută în Occident, în medii sociale mai degrabă defavorizate, ajunge în România întîi la cei care au acces la informaţie, adică la cei cu un oarecare status social.

Tot aşa cu restul cu