● The Amsterdams, Adolessons, Post Pop, 2009.
Printre personajele descoperite de mass-media în ultima vreme există unul cu adevărat uimitor. Poate fi slăbănog şi rotofei, descurcăreţ şi fraier, poate conduce maşini de lux în timp ce creşte găini pe balcon, poate fi dezmăţat şi religios, poate face plajă la Mamaia cînd, de fapt, se află în Bulgaria. Poate fi orice, oricînd, oriunde. Numele lui e Românul, iar pînă nu demult se spunea despre el că s-ar fi născut poet, frate cu codrul sau antrenor de fotbal. Despre viaţa lui însă nu se sufla o vorbă.
Mare păcat! Acum, cînd ştim cu precizie că poate să danseze în cluburi de fiţe şi că nu îşi poate plăti întreţinerea, Românul a devenit mai simpatic, mai viu, mai nepreţuit. Nu se face să nu-l iubeşti, mai ales că printre atîtea chestiuni imprevizibile, derutante, vrăjitoreşti există şi axiome cu care nu e bine să te pui. Una dintre acestea, rămasă probabil moştenire de la dragii noştri Traian şi Decebal, e sfînta băşcălie, sub-diviziune a umorului, extrasă din familia luatului în balon şi a hazului de necaz. Aici, se pare, Românul ar fi as din tată în fiu, indiferent de timpuri sau de canalele TV. Nu ştiu cum se face, dar, cînd vine vorba despre muzică, în afara unor trimiteri răzleţe, inevitabil melancolice, spre doină şi fluier, se tace mîlc. Să nu fie Românul o fiinţă cîntătoare? E posibilă o asemenea scăpare? Cu mici excepţii, atunci cînd i s-a întîmplat să cînte, Românul a preferat să rămînă băţos şi grav, să plîngă, să suspine, să dispere, să-l doară ceva sau să se enerveze.
Băşcălia, cîtă a fost, a avut un iz şăgalnic, de poantă, o chestiune trecătoare în căutarea baladelor cu iubiţi părăsiţi, clar de lună sau chitară solo. Urechea Românului, s-a dovedit şi ea o chestiune alambicată, care i-a preferat în anii ’70 pe King Crimson şi Yes lui Brian Eno şi David Bowie, iar în următoarea decadă pe Me