Literele sînt vechi: probabil că tabla vopsită din care au făcut indicatorul a ieşit dintr-un combinat încă socialist, pe cînd şi eu ieşeam din armată. Monumentul are în jur de trei decenii, cu toată literatura cu aer antic despre el. Aerul e mai degrabă al Casei Republicii, nu al Forului Roman. E prea bine refăcut: Ceauşescu avea nevoie de legitimitate daco-romană, iar Adamclisi a fost printre primele victime. Ruina cu iarbă şi ceva pietre a primit botezul betonului şi cădelniţa istoricilor protocronişti. Aici s-a jucat soarta Imperiului Roman, sînt sigur că cineva a scris asta odată.

Pe metopele şi ele de Fondul Plastic îi vezi pe strămoşii noştri în lanţuri. Ciudată imagine, şi cam prea contemporană: omul legat de mîini pare a fi un destin al locului. Chiar dacă astăzi cătuşele sînt imaginare şi ţin mai degrabă de sărăcie şi lipsă de orizont. Abia reparat, drumul spre Adamclisi te zdruncină încă, mai ales într-o maşină cu roţi de 18 inch şi cauciucuri subţiri de fitze. Chiar, o mai fi parcat vreodată aşa ceva în faţa casei de bilete?

N-am întrebat, n-am astfel de orgolii. Am observat însă ce lipseşte: sex-appeal-ul. Localitatea nu pare mîndră de istoria ei. Nici o tarabă cu kitsch de călătorie. Nici un neon care să te tragă noaptea spre muzeu. Nimeni n-are nici un chef să-ţi arate ce s-a întîmplat aici acum 1700 de ani. S-a întîmplat ceva, pe bune? Liniştea locului e ca un capac pe o oală rece. Nu-ţi vine să-l ridici, dacă găseşti mîncare de acum trei zile acolo? Cu toate astea, mie îmi place Adamclisi. L-am văzut săptămîna asta (norocos, ştiu!) din două locuri: din aer, de la 200 de metri înălţime, dîndu-i ocol într-un mic avion, scuturat de curenţii termici. Apoi cu maşina, zdruncinat de aproximaţiile drumului, mereu în căutarea planietăţii. Perspectiva e diferită, aerul acelaşi: aici, în mijlocul pustiului de dealuri, ca un fel de Sahara cu cev