Una dintre cele mai frecvente întrebări de care are parte un critic de teatru " şi nu numai de la "civili" " este "Cum poţi scrie despre un spectacol vorbit în altă limbă decît a ta?", cu, eventual, adaosul "Înţelegi ceva?". Asta e valabil, desigur, pentru criticii care circulă prin străinătate şi, din cînd în cînd, prin România cea Mare, unde există cîteva instituţii de spectacol ce folosesc idiomuri diferite de al majoritarilor. Asta e valabil, în orice caz, pentru mine, care vizitez cu oarece asiduitate teatrele minorităţilor naţionale şi "dau seamă", la fel de asiduu, despre ce văd acolo. (Prea asiduu, chiar, opinează cîte unii: "Iar scrii, dragă, despre unguri?". Fiecare cu ce-l doare.) Chiar dacă explici pe larg procesul prin care fluidul energetic spiritual-emoţional, în continuă mişcare între scenă şi sală, face neesenţială " nu şi inutilă, ce-i drept " înţelegerea cuvintelor ca atare, chiar dacă subliniezi faptul că, de cele mai multe ori, piesa îţi este cunoscută dinainte, interlocutorul tot nu e mulţumit. "Da, sigur, da’ să nu pricepi chiar nimic atunci, pe moment?! Cum poţi să scrii după aia?" Iaca pot.
Pe ultima "felie" a sezonului trecut s-a întîmplat, tocmai, să văd, aproape "bloc", trei spectacole jucate de două trupe de limbă maghiară " Csiki Játékszin din Miercurea-Ciuc şi Compania "Szigligeti" a Teatrului de Stat din Oradea. Prima, care sărbătorea încheierea celei de-a o suta stagiuni de la înfiinţare, avea pe afiş Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck şi Hamlet de William Shakespeare, iar cealaltă (care marca, fără vreo festivitate specială, încheierea primei stagiuni a unui nou director, actorul Levente Dimény) oferea Kasimir şi Karoline de Ãdön von Horváth. Toate " titluri prestigioase: piese celebre sau, măcar, foarte cunoscute; şi, toate, piese foarte grele.
Trebuie spus că, în clasamentul neoficial al teatrelor "minorita