Unii mai au cîteva luni de lucru. Alţii se pregătesc pentru un al doilea mandat. Cel mai cunoscut dintre ei este Barroso. El este şeful. A fost maoist în tinereţe. Probabil, a purtat tricouri cu Che Guevara şi a manifestat cu pumnul sus. Au trecut anii, stîngismele i s-au domolit, a trecut de treizeci de ani şi a devenit om serios. A virat spre dreapta politicii şi s-a implicat pînă şi în fotbal. A fost în consiliul de administraţie de la Benfica, în cam aceeaşi perioadă în care Ladislau Bölöni era antrenor. Cu sprijin politic puternic din partea popularilor, dar acceptat fără multe mîrîieli şi de socialişti, i-a succedat italianului Romano Prodi la şefia Comisiei Europene, acum cinci ani. Politician extrem de abil, deşi fără viziune pe termen lung, a reuşit să închege relativ rapid o echipă interesantă, echilibrată ideologic, avînd grijă doar ca anumite portofolii să le revină unor oameni care cred mai degrabă în piaţa liberă decît în subvenţii. Numirile şi audierile nu au trecut neobservate. Au iscat chiar dezbateri aprinse, lucru rar în lumea negocierilor şi "consensului colegial", după cum le place şefilor comunitari să afirme.

De departe, cea mai interesantă a fost respingerea lui Rocco Buttiglione. Italianul era un apropiat al Papei Ioan Paul al II-lea. A fost suficient să declare în faţa membrilor Parlamentului European că el, în calitate de catolic, consideră homosexualitatea drept un păcat. Atît i-a trebuit. A fost respins, Italia a trebuit să numească alt candidat. Presa europeană a dezbătut luni întregi justeţea respingerii lui Buttiglione. A fost una dintre cele mai interesante şi pasionante discuţii publice pe care le-a iscat vreodată, în istoria sa, vreo instituţie europeană. Astfel a ajuns Franco Frattini comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne, deşi mulţi europeni au opinat că Italia lui Berlusconi nu este chiar cea mai potrivită ţară ca