Unitatea de măsură calea lentă (c.l.) există şi e egală cu diferenţa dintre timpul pe care l-aţi petrecut făcînd un lucru "la repezeală", "în condiţii de stres", "sub presiune", "într-o dimineaţă de luni", şi timpul pe care l-aţi fi petrecut făcînd acelaşi lucru într-o linişte deplină, fără să vă bată nimeni la cap, nici măcar dumneavoastră înşivă. Unii ar spune că e vorba de timp pierdut, alţii, ceva mai excentrici, ar zice că e un timp cîştigat. De fapt, unitatea de măsură c.l. se ocupă de cuantificarea luxului. Luxul de-a dormi nepermis de mult, chiar împotriva recomandărilor medicilor, luxul de-a lungi cafeaua şi cititul ziarelor o dimineaţă întreagă, luxul de-a sta la poveşti cu prietenii, luxul de-a vedea două filme unul după altul la cinema, luxul de-a asculta un CD cu ochii închişi şi mintea tulbure. Oamenii care-şi permit din cînd în cînd astfel de mici desfătări nu sînt nici pierde-vară, nici înceţi la minte. Sînt doar convinşi că posibilitatea de a încetini ritmul cînd vor ei e una dintre dovezile că încă mai sînt în viaţă.

Mijlocul de transport în care unitatea de măsură c.l. poate fi simţită pe propria piele e trenul. Cu trenul, oricît scandal am face, nu putem ajunge la destinaţie mai repede decît scrie pe bilet. Eventual mai tîrziu, dar mai repede, sigur nu. Aşa că, prizonieri într-un compartiment, nu ne rămîne de făcut decît să ne uităm pe geam, să discutăm cu vecinii sau să citim. De obicei, romane, care " după cum ne învaţă Kundera (într-un interviu din iarna lui 1984) " "sînt inamice ale vitezei; lectura lor trebuie să fie lentă, iar cititorul trebuie să poată rămîne fermecat de-o pagină, de-un paragraf, de-o frază chiar". C.l. e în stare să măsoare, în mod surprinzător, şi plăcerea lecturii. Cu cît ne oprim mai mult la o carte şi-i amînăm sfîrşitul, cu atît sporim şansele de-a ne bucura de ea. Căci (re)lectura " aflăm de la Matei Căline