Nu putem vorbi de evoluţia postdecembristă a presei, fără a aminti de unde a pornit. Adică de la zero. Căci spre deosebire de alte profesii, jurnalism sub comunism n-am avut. Am avut propagandă. Presa a fost un instrument de dezinformare, izolare şi abrutizare. Asta nu se făcea cu oricine. Jurnalistica marxistă se învăţa cu viză de la partid la "academia Ştefan Gheorghiu", la "filozofie şi istorie" sau alte facultăţi cu profil umanist şi acces privilegiat.
După decembrie ’89 s-a întîmplat cam ce s-a văzut şi în alte domenii. Cei care au slujit regimul s-au autoproclamat profesionişti. Mai toţi au înfierat dictatorul cu acceaşi fervoare cu care îl lăudau, s-au declarat anticomunişti şi democraţi. O parte dintre ei au pus umărul la construirea democraţiei originale marca FSN.
Mijloacele pe care le-au folosit sînt utile şi astăzi. Cei care puteau constitui o alternativă la pseudoelita ceauşistă au fost trecuţi sub tăcere; sau au fost defăimaţi prin zvonuri şi minciuni. Ar merita recitit ce s-a scris în primii ani în Adevărul, Azi, Dimineaţa ş.a.m.d. despre Corneliu Coposu sau Emil Constantinescu sau despre regele Mihai. Sau cum li se refuza accesul la radioul şi televiziunea de stat, devenite "publice" (TVR şi-a spus o vreme chiar "liberă"). Dacă n-ar fi existat BBC şi "Europa liberă" în acei ani, vocile lor nu s-ar fi auzit.
Privatizarea cooperatistă a marilor ziare nu a dus decît la o echilibrare parţială a peisajului. La fel, apariţia unor canale de TV private. Dar chiar şi aşa, în anii cînd mulţi nutreau speranţe într-o schimbare, presa a cunoscut o efervescenţă mai greu de regăsit azi.
Din păcate, s-a amînat sistematic profesionalizarea. La TVR s-a încercat o reformă care s-a lovit de rezistenţa celor vechi şi de legislaţia muncii. Tentativa de a prelua modele occidentale s-a poticnit şi din lipsă de cadre competente.
În general,
