● Kasabian, West Ryder Pauper Lunatic Asylum, RCA, 2009.
O lege implacabilă şi nesuferită, atît de nesuferită şi de plicticoasă încît nici nu merită să o pomeneşti, spune că un deceniu nu poate ţine douăzeci de ani. Mare păcat! Echipa României ar fi fost calificată la mondiale, albumele Oasis s-ar fi vîndut ca pîinea caldă, iar Kasabian ar fi primit recunoaşterea pe care o merită. Aşa însă, nu ne-au rămas decît meciuri pe viaţă şi pe moarte pentru locul trei în grupa de calificare, fraţilor Gallagher " nişte amintiri şi multă vanitate părăginită, iar celor de la Kasabian " iluzia că, într-o zi, omenirea îi va aştepta cu braţele deschise.
Între timp, cum naţionala României este obligată să descopere fotbalul de amorul artei, iar fraţii Gallagher deliciile sumbre ale resemnării, amăgirea celor de la Kasabian pare, de departe, cea mai veridică. În felul în care şi-au construit britanicii cel de-al treilea album " atent, spectaculos, sărbătoresc, bombastic " există o convingere contagioasă că muzica lor este sortită gloriei eterne, că lumea nu are cum să-i refuze, că triumful şi artificiile stau la pîndă, gata să-i trimită în stratosferă. Dacă anii ’90 ar exista şi acum, decă recursul la rock-ul electric brevetat de Primal Scream şi Stone Roses ar fi avut aceeaşi savoare, dacă patina hîrşită Beatles şi The Kinks n-ar fi fost trecută prin mii de alte interpretări, dacă glam-ul şi-ar fi păstrat efectele terapeutice imediate, dacă subtilităţile cinematografice de felul Morricone vs Tarantino ar fi fost descoperite de curînd, probabil că despre Kasabian s-ar fi spus că este cea mai irezistibilă trupă britanică a momentului. Din nefericire însă pentru toată demonstraţia de forţă ireproşabilă a domnilor Tom Meighan, Sergio Pizzorno, Chris Edwards şi Ian Matthews, anii ’90 s-au îndepărtat suficient încît discursul lor să nu mai aibă aceeaşi prospeţime, iar, la