Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra «oponenţilor». Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”. Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate.

Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare.

Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari... Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.

Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndea