După 20 de ani putem să privim din nou Europa ca un întreg. E o Europă fără utopii. Această Europă cultivă în mod conştient pluralismul politic şi cultural. În acelaşi timp, e o Europă lipsită de canoane valorice tari. Puterea democraţiei se baza pe o puternică tradiţie a statului naţional, care permitea în mod conştient pluralismul şi accepta drepturile omului şi principiul toleranţei.

Acolo însă unde nu găsim mai mult decît această tradiţie, vedem o Europă berlusconizată, unde nu mai contează nimic altceva decît jocurile iscusite, tehnologia socială, cinismul şi banii. E o coaliţie între lumea afacerilor şi a politicii, a mass-media şi a mafiei. Fără îndoială, pericolul comunist " altădată puternic în ţări precum Franţa sau Italia " a trecut. În Franţa, comuniştii s-au strîns într-o grupă microscopică, iar în Italia s-au transformat în social-democraţi. În al doilea rînd, în Europa a început să se dezvolte un spirit al egoismului şi al nihilismului axiologic, al fricii şi al angoasei. În acest sens, proiectul Uniunii Europene este important, chiar dacă stă pe picioare tremurînde, fiind atacat şi înţepat din toate părţile.

În al treilea rînd, există pericolul ca în ţările postcomuniste experienţele putinismului să fie transformate într-o nouă versiune a sistemelor latino-americane, adică în instituţii democratice doar pe hîrtie, dar care sînt conduse în realitate de altcineva. Exemplul clasic este Vladimir Putin, însă şi în Polonia am avut, în doi ani ai guvernării Dreptate şi Justiţie, tentative de a prelua acest model în care instituţii ale societăţii civile sînt slăbite de atacuri împotriva justiţiei independente sau mediilor independente.

Există o Europă? Eu cred că nu. Dar asta nu-i o catastrofă. Europa a crescut pe fondul crizelor şi al încercărilor de a le depăşi. E în continuare un model dinamic, încă în construcţie. E important ca în