● Dragoş Voicu, Coada, Editura Cartea Românească, 2009.

La două decenii de la Revoluţie, n-avem încă literatură despre viaţa în comunism. Anii ’80 şi bucureştenii, Cartea roz a comunismului, Cum era? Cam aşa, Tovarăşe de drum sau Cealaltă jumătate a istoriei sînt cărţi de memorialistică şi istorie orală care conţin, involuntar, pagini de mare literatură, lucru care face şi mai ciudată constatatea de mai sus. Viaţa privată într-un regim totalitar este dramatică în sine şi are un grad de absurd şi inedit atît de propice literaturii, încît e de neînţeles cum scriitorii nu speculează o astfel de experienţă trăită intens, pe bune, pe propria piele. Relaţiile pervertite dintre oameni, complicitatea şi solidaritatea, dar şi suspiciunea şi trădările, eforturile lor de a trăi decent, revoltele mute şi fericirile subversive, improvizaţiile vieţii, umanitatea supravieţuind, toate acestea sînt mari teme literare lăsate încă într-un curios stand-by. Să nu fiu înţeles greşit, recuperarea literară a acelei perioade nu trebuie să aibă de-a face, în mod direct sau obligatoriu, cu documentele şi cu adevărul istoric, cu perspectiva morală, condamnarea politică sau resentimentul ideologic. E vorba, pur şi simplu, despre cum o jumătate de secol de viaţă cotidiană în comunism a rămas deocamdată un teritoriu insuficient explorat de literatura noastră postdecembristă. Cum trăiau oamenii atunci? Ce idealuri, drame, conflicte sau frustrări aveau? Ce viaţă duceau? Cunoaşterea Istoriei nu se realizează doar prin accesul la statistici şi tratate, cu inefabilul uman "supt vremi" se ocupă literatura cu mijloacele/intenţiile ei mai mult sau mai puţin artistice. Or, scriitorul-martor-al-Istoriei este un concept neonorat de literatura noastră, altfel plină de scriitori vocali şi foarte orgolioşi.

Am făcut aceste consideraţii pentru că romanul de debut al tînărului Dragoş Voicu este r