● a-ha, Foot of the Mountain, Universal, 2009.
E liniştitor să ştii că a-ha există. Că orice conversaţie febrilă, orice dispută pe viaţă şi pe moarte, orice contorsionare sau angoasă se pot lămuri uneori, dacă toamna e blîndă, tonul e calm şi privirea împăciuitoare, cu un simplu, onest şi calm "a-ha", rostit din vîrful buzelor la momentul potrivit. "a-ha" a fost întotdeauna ceea ce trebuia să fie, nimic mai mult, nimic mai puţin. Un "a-ha" lejer şi lipsit de ranchiună, un "a-ha" care să nu trădeze plictiseala şi dezinteresul poate deveni o binecuvîntare, punctul final al oricărei discuţii lipsite de sens. Sincer, cînd lumea dă semne că se zdruncină, cînd lucrurile se reped, deodată, în toate direcţiile posibile, e al naibii de bine să ştii că refugiul "a-ha" există, că, la adăpostul a doar două silabe, te poţi retrage un timp pentru un exerciţiu de respiraţie, ca să porneşti apoi mai departe pe alte cărări, probabil mai complicate. Cumva, poate dintr-o găselniţă de moment, poate din intuiţie, Morten Harket, Magne Furuholmen, Paul Waaktaar-Savoy au intuit funcţia terapeutică a acestui "a-ha", exactitatea simplă a rostirii, calmul, blîndeţea, oaza de linişte şi au transformat aceste trei litere într-un corespondent muzical perfect. Mi se pare cel puţin la fel de liniştitor să ştiu că pe undeva, pe lumea asta, există un trio care în anii ’80 s-a confundat cu synth-pop-ul, l-a dichisit cu mici arome de fiorduri, cum îi stă bine oricărei trupe norvegiene, ca apoi să-l trimită la plimbare prin ţinuturi pline de melancolie, mai mult simple decît pretenţioase, mai degrabă calde şi armonioase decît îndrăzneţe şi răscolitoare. Mărturisesc, de altfel, că printre puţinele imnuri de care nu mă pot sătura, acele triumfuri răzleţe, luminoase şi definitiv cuceritoare, se află inofensiva şi irezistibila "Take on Me", melodia aceea fără de care anii ’80, videoclipul sau sta
