Există şi destui proşti, există şi forme de stupiditate inteligentă, dar există şi inteligenţa propriu-zisă, prezentă în toate meseriile şi în toate mediile umane. Chiar şi în politică (oricât ar părea de ciudat). Dacă ar fi trăit, Nicolae Cajal ar fi împlinit anul acesta nouăzeci de ani. Simt nevoia să spun câteva cuvinte în amintirea lui, deşi pot fi întrebat, pe bună dreptate, în numele cărei competenţe pot vorbi: n-am nimic de spus în materie de virusologie, iar cu medicina în genere, dincolo de faptul că sunt fiu de medic, nu m-am intersectat niciodată decât în postura, inconfortabilă, a pacientului.
L-am cunoscut însă pe Nicolae Cajal, l-am întâlnit de nenumărate ori şi pot depune mărturie că reuşita lui în plan omenesc era cel puţin la fel de impozantă, de spectaculoasă ca şi reuşita lui profesională. Şi una, şi cealaltă erau rezultatul unei inteligenţe de o croială aparte. Inteligenţa e o virtute mai răspândită decât credem îndeobşte. Există şi destui proşti, există şi forme de stupiditate inteligentă, dar există şi inteligenţa propriu-zisă, prezentă în toate meseriile şi în toate mediile umane. Chiar şi în politică (oricât ar părea de ciudat). Inteligenţa lui Nicolae Cajal avea însă o calitate specială, un sunet distinct, greu de întâlnit în viaţa curentă. Raritatea ei, forţa ei de iradiere, reţeta ei irepetabilă se explică – rapid spus – prin trei elemente constitutive:
1 Umorul . Cel căruia prietenii îi spuneau Nicuşor (sau Bubu) Cajal era mereu sau ştia să pară mereu bine- dispus. Rareori am întâlnit un om cu o umoare atât de constant tonică, atât de surâzătoare. Era o plăcere să-l întâlneşti, să te bucuri de anecdotele lui mereu reîmprospătate, să profiţi de optimismul lui încurajator. Inteligenţa poate fi acră, plicticoasă, solemnă, abuziv critică, dăscălitoare. Inteligenţa doctorului Cajal era, dimpotrivă, destinsă, bi
