E aproape inutil să spun că intenţia acestui text nu e să dea sfaturi ori verdicte unor oameni măcinaţi de maladii incurabile, pentru care moartea are o prezenţă mult mai palpabilă decît are pentru mine. Nu am calitatea să-i judec pe cei care se gîndesc să recurgă la eutanasia activă, la sinuciderea asistată. Libertatea persoanei e, poate, o valoare mai radicală decît viaţa ei. Aşa încît " într-o primă instanţă " acestor oameni le rămîne să delibereze şi să decidă pentru ei înşişi: e mai demnă moartea voluntară sau, dimpotrivă, moartea care survine după ce înduri ce e de îndurat, ajutat de medici şi medicamente, susţinut de cei apropiaţi şi, eventual, de o convingere spirituală? Însă apelul la sinucidere asistată nu e o decizie care să angajeze doar libertatea persoanei. Caracteristic îi e tocmai faptul că subiectul vrea să împartă responsabilitatea acestui act limită cu un altul. Cu medicul, în primul rînd, care se vede solicitat să participe la un omor. Cu societatea, apoi, fiindcă procedeele acestea resping singurătatea simplei sinucideri; presupun concertarea conştiinţelor şi o procedură inevitabil nesecretă. De altfel, cîţiva dintre cei care au vrut, în ultimii ani, să recurgă la astfel de metode au ţinut să facă din decizia lor un gest public, să marcheze un anumit raport al individului cu moartea sa, să devină, aş îndrăzni să spun, eroii unui death style, unui style of dying. În Franţa, Rémy Salvat şi Chantal Sébire i-au scris preşedintelui Republicii pentru a obţine încuviinţarea legală a actului lor, şi-au pledat poziţia pe posturi de televiziune. Dincolo de tragedia propriului caz, de dorinţa propriului sfîrşit, ei voiau să contribuie la o dezbatere în societate privind legitimitatea sinuciderii asistate ca fiind legată de demnitatea individului, teză susţinută de anumite curente de gîndire medicală şi filozofică.

Iar într-o asemenea dezbatere av