E dezolant să vezi cum ţara şi populaţia a căzut într-o întristătoare nebuloasă, o ceaţă aducătoare de mers bâlbâit.

În domeniul guvernării ce să mai zici că se clătina biata construcţie din temelii, acum nu mai stă cărămidă pe cărămidă şi lumea nu mai crede că măcar se poate dura vreun perete la "locuinţa" poporului român. Biata Românie joacă un fel de baba-oarba. E legată la ochi, nu vede nimic, se răsuceşte aiuritor cu mâinile întinse pentru a pipăi măcar o bornă pe eventualul drum. Lumea politicii se află într-o continuă şi ţipătoare coridă cu fente şi sânge, cu tropăit şi încurajări bezmetice la brambureală.

Cei mai grav este că, în orbecăiala asta, românii şi-au pierdut speranţa. Nu se mai pot sprijini pe o minimă încredere în destinul ţării pe care l-au deturnat şi l-au fărâmiţat toţi cei care aveau butoane sub degete. Dar nu butoane de acordeon, că poate ieşea un cântec, fie şi lălăit, dar oamenii ăştia au acţionat butoane care declanşau capcane şi aruncări în aer. Speranţele românilor s-au înmuiat, speranţele românilor chiar au îmbătrânit.

Dar trebuie să înţelegem toţi că, în momentul în care am pierdut încrederea în soarta României, în momentul în care s-a retezat pofta de a lupta, în momentul în care simţi moleşeala bătrâneţii în ambiţii, în obiective, în visări, apoi bate toaca de parastas. Trebuie să nu ne lăsăm îngenuncheaţi şi să credem în destinul de izbândă al României care a ieşit la mal din furtuni şi mai grele decât acestea. Să ne recăpătăm încrederea în ţară, încrederea în noi, încrederea în puterile noastre, încrederea în destinul românesc.

Şi să căutăm ca, acolo unde ne duce munca, să facem performanţă, să gândim şi să punem suflet şi să aducem noul împrospătător, şi să ne purtăm toţi ca nişte tineri, tineri adevăraţi, în care clocoteşte viaţa, în care clocoteşte cheful de a merge înainte, în