Oamenii alearga o cursa de maraton, de 42 de km, din diferite motive. Cel mai adesea pentru a isi cunoaste mai bine propriile limite fizice si psihice sau pentru ca le place miscarea. Uneori o fac pentru a-si depasi performantele anterioare sau pentru ca traverseaza o criza. Este insa frumos sa alergi fara presiune, alaturi de prieteni. Un foto-reportaj de la Maratonul International Bucuresti.
Si Vlad si Dan au dormit agitat in noaptea de dinaintea cursei. Inca nu stiu exact ce au visat, dar e posibil sa fi avut parte de cosmarul alergatorului: sa visezi ca ratezi startul sau sa realizezi ca nu inaintezi deloc desi te straduiesti din toate puterile.
In dimineata cursei aratau insa proaspeti. Ceva emotii, desigur, dar pareau increzatori in propriile forte. Glumeau, zimbeau, se miscau febril din cauza frigului si a nerabdarii.
Ne aliniem cu totii la start. Ne amuzam putin de alergatorii kenyeni, micuti, slabi ca tirul si care tremura intens. Noi ne permitem, suntem bine echipati si oricum mai obisnuiti cu vremea rece si ploioasa.
5,4,3,2,1. Start. Descatusare de energie. Urale. Incepe alergarea. E momentul cel mai placut al cursei. Incepi sa alergi, toata lumea pare a ta, ai plin rezervorul de energie. Se alearga continuu.
Il insotesc pe Vlad. Stiu ca va termina cursa, insa ma tem ca raceala de care se vaita si tigarile pe care le “sudeaza” continuu in viata de zi cu zi sa nu il impiedice sa alerge primul semi-maraton din viata sa. Pina acum a alergat doar cel mult 15 km si s-a antrenat...hm, cit de des a putut.
Dar Vlad rezista. Mai tuseste convulsiv, mai scoate cite o injuratura, dar nu se lasa. E incurajat de cei din jur, de la mine primeste glucoza si gel energizant, se hidrateaza cum trebuie si alearga. Il privesc cum trece linia de sosire de la semi-maraton
