"Avem tratat!" " îmi vine şi mie a striga, în gura mare. Nu a entuziasm, nici a necaz, ci doar a ştire ignorată de mai toţi concetăţenii mei. Adică, avem un nou tratat european. Cel de la Lisabona. Moşit mulţi ani, negociat tot atîţia, negat prin referendum de francezi şi olandezi, rebotezat să nu mai fie constituţional, trecut numai prin parlamente, respins şi apoi aprobat de irlandezi, refuzat şi amînat şi, în fine, aprobat de preşedintele ceh. Este un tratat care a trecut prin suficiente peripeţii astfel încît merită luat în seamă (măcar pentru asta).

Scurt istoric tip Wikipedia (adică subiectivă). Ideea a venit din entuziasm pro-european, întru mai profundă integrare a statelor membre. Nu mai sîntem mulţumiţi (doar) cu piaţa comună, cu moneda unică, libera circulaţie a mărfurilor şi standardele dure în privinţa protecţiei consumatorului şi a mediului. Vrem mai mult. Vrem integrare politică, vrem un mai mare transfer de putere şi suveranitate dinspre statele membre spre centru, spre Bruxelles. Vrem să creştem rolul Parlamentului European, dorim să reprezentăm cetăţenii direct în instituţiile din Place Schuman, visăm la Statele Unite ale Europei. De aceea, propunem un tratat căruia să îi zicem "constituţional", să dăm o noimă expresiei "cetăţean al Uniunii Europene". Atunci a venit primul şoc. Francezii şi olandezii au zis Nu. Un Nu foarte hotărît. Ups! Sîntem prea avangardişti, şi-au zis entuziaştii. Cetăţenii nu sînt încă pregătiţi pentru "marele pas". "Mama lor de cetăţeni, îi ţinem pe subvenţii de atîta vreme, le asigurăm tot soiul de concedii şi drepturi în faţa patronatelor, le asigurăm sisteme de sănătate universale şi ei refuză un vot mic pentru o cauză mare?" " bombăneau off the record mulţi tehnicieni, la Bruxelles.

E clar, cetăţenii nu sînt competenţi pentru un vot atît de important. Ei trebuie să îşi voteze doar primarii, pentru Europa